Prea tarziu…

mai 14, 2007

Trece timpul…pe langa tine..pe langa mine..pe langa noi…Ne dam seama prea tarziu ca nu am realizat ca am trait prea devreme. Ca parca nu am avut nici un rost. Te mai intrebi de ce? Pentru ca iti dai seama ca rostul pe care ti-l cautai in viata nu e acel rost. Prea tarziu.. Ai trait o viata pline de bucurii si tristeti..In care ti-ai pus sperante. Prea tarziu…iti dai seama ca te-ai bucurat la nimicuri..iar lucrurile importante au trecut pe langa tine…Vorba aceea, ai trecut prin apa ca rata…Te-ai udat un pic, si cum ai iesit pe mal te scuturi ca sa te usuci…Tipic omenesc..Dar prea tarziu..realizezi ca apa iti purifica din pacate. Prea tarziu pentru mine sa-ti mai explic tie citittorule, prea tarziu pentru tine ca sa pricepi….Crezi ca inca mai poti? Te inseli, ti-ai inceput viata, iar acum, cand citesti aceste randuri, deja ti-ai format un caracter, o personalitate, o masca…Prea tarziu..de o schimbare…Risca insa cu tine…Poate nu va fi prea tarziu..ci un pic mai devreme….

Concluzie

mai 14, 2007

Ma uit la cei din jur. Unii nici nu-si dau seama in ce decadere sunt. Ca oameni, ca fiinte, ca existenta. Sunt terni, plictisiti, si se bucura de asta. Unii chiar isi ridica statuie datorita existentei pe care o duc. Fiecare este un Brancusi in viata proprie. Dar unul fals, pentru ca maiestria si geniul unuia nu se poate transmite in toate existentele obscure care populeaza pamantul. Sa fii fericit nu e totuna cu sa stii sa fii fericit. Depinde de corijentele din viata…..Iar sfaturile astea vin de la un repetent. Pentru ca inca nu am invatat. Nimic. 29 de ani traiti degeaba. Nu am realizat nimic notabil. Poate doar faptul ca am inceput sa ma impac cu ceilalti..Cu mine…mai am de invatat…..

RISCUL DE A FI

mai 14, 2007

Drumurile parcurse sunt cele mai scurte. Cele pe care le am de facut sunt de fapt cele lungi. Necunoscutul ma sperie si ma atrage. Tot timpul m-a atras riscul. Pana si prezenta mea este un risc. Unul pe care mi l-am asumat. Riscul de a ma accepta si de a incerca sa ma multumesc si sa ma imprietenesc cu mine. Un risc enorm de altfel. Hm, riscul de a fi. Unde e Toma d’Aquino sa ma bata la cap cu liberul arbitru si contrazicerile sale….Sunt sau nu liber…Sa risc….Kismet…ar spune Lobsang Rampa….Soarta…ti-e scrisa….Da ii da dreptate lui d’Aquino. Si-atunci inseamna ca drumurile nu sunt nici scurte si nici lungi. Sunt drumuri cunoscute, impuse. Lipseste riscul total. Ramane riscul cunoasterii de sine. De apropierea de sinele tau si al celorlati. Al celor care te inconjoara. Al celor care nu-si dau seama de riscul lor, prin simplul fapt ca prezenta lor umple un spatiu pe lumea asta. Pe cealalta, nici nu mai conteaza. Cel putin acum. Si-asa toti ne ducem in spate crucea, vorba unei maxime populare celebre. Unde este liberul arbitru, unde sunt drumurile libere, unde mai este riscul? Raspunsul l-am aflat de curand. In noi, in simplii noi, oamenii. In mine de exemplu, in tine, cel care citesti, in ceilalti.Ma duc sa ma impac cu mine. Deja imi asum un risc.

Discurs de iarna

mai 14, 2007

 

iarna

Nu vi s-a parut niciodata ca o zi de iarna, cu zapada, este mai frumoasa decat una de vara torida? Ei bine, mie da. Si va explic si de ce, pentru ca vad ca va uitati la mine ca la un nebun. Cum poate sa-i placa frigul si nu caldura? Da, pentru ca voi va opriti doar la aceste diferentieri. Cald, rece. Viata, moarte. Dragoste, ura. Nu puteti sa vedeti mai departe de uratul-frumosul rece cum nici nu puteti intelege de ce va place frumosul-uratul de cald. Nici macar nu va stiti care va este rostul…Stiu..nu ma opriti. Ma pierd in introduceri, si-apoi nu voi mai putea sa cuprind in mult prea putinul timp pe care il mai am punctul interesant al intrebarii. Pai tocmai de aceea, incerc sa va lamuresc…Pentru ca voi v-ati pierdut in introduceri, in suprafete. Nu ati stiut cum sa ajungeti la cuprins. Sau nu ati vrut. Fericiti cei saraci cu duhul. Da, in prostia lor sunt fericiti, pentru ca nici macar nu stiu ce este acea stare. Care nici macar nu se poate numi fericire, ci doar o multumire de sine. O multumire a prostiei sau a inconstientei mentale pe care o propaga cu viteza uluitoare in gena stramosilor lor. Uitati-va la voi! Va uitati la mine ca la poarta noua, nepricepand nimic. Nestiind ce este adevarul, unde este adevarul, de ce trebuie sa existe intelesuri la cald, la rece, de ce trebuie ca o definitie, simpla in fapt, sa ascunda atat de multe sensuri. Traiesti o viata, si nu pricepi nimic. Cel putin asa va consolati. Numai ca nimicul meu, pentru ca shtiu clar ca nu voi putea afla niciodata totul, vreau sa fie mai cuprinzator, sa se revolte in fata nimicului vostru. Eu am un nimic mai intelept. Stiu sa vad ce inseamna cald si rece. Stiu deja mai multe. Am invatat sa pricep si sa citesc in spatele unui cuvant. Da stiu..tot nu ati priceput nicmic. De-aceea si ranjiti la mine, gandindu-va cand dracul termina asta cu aberatiile…

Zi de vara. Caldura insuportabila. Transpiratie si mirosuri pestilentiale. Masini pline cu oameni care inca nu au invatat ce inseamna binefacerea apei. Gunoaie pe strazi. Caini care curma in gunoaie dupa o ultima bucatica de mancare. Ii ajuta si aurolacii, care traiesc intr-o stare de multumire, datorita drogurilor. Ultima lor speranta. Terase pline de alti oameni care isi beau scurta multumire sau lunga tristete. Indragostiti plimbandu-se prin parc, jurandu-si dragoste eterna. Si lista poate continua…

Tot nu ati priceput?! Si eu care credeam ca sclipirea din ochii dumneavoastra aduce a inteligenta. Imaginati-va o zi de iarna. Zapada acopera totul. Toate pacatele noastre sunt acoperite. Ceea ce nu inseamna ca ele numai exista. Tocmai de aceea Dumnezeu ne-a dat primavara, ca stare de tranzitie pentru vara. Pentru a ne simti jegosi in orice clipa: atunci cand transpiram, cand vedem gunoaiele aruncate de noi pe strazi, in care cainii, personificare a mentalitatii omenesti scurma in gunoaiele vietii noastre. Pentru ca in fiecare om de langa tine, exista un paparazzi. E rece, si incercam sa punem o haina in plus pe noi, ca sa ne fie cald. De ce? Raspunde pentru faptele tale, nu te ascunde dupa o bucata de stofa. Va e frica. Aha, vad ca pricepeti, de aceea ranjetul s-a transformat in rictus, iar unii..pleaca. Nu fugiti de ceea ce oricum va asteapta. Fugiti de voi. Fugiti de ceea ce nu ati vrut sau nu ati avut puterea sa recunoasteti, pana acum. Nu fiti lasi. Indurati. Juraminte de iubire pe timp de vara. Eu as iubi numai iarna, pentru ca raceala de afara, imi da caldura mie in suflet. Ea, iubirea, e singura care ar trebui sa te incalzeasca. Parca spuneam ca nu-mi place caldura, nu??!! Pai la cea temperala ma refeream la inceput. De ce vara nu exista juraminte de iubire adevarata….Doamna, ar fi trebuit sa stiti. Caldura tampeste. Te loveste in moalele capului, pe cand iarna, doar in nimicnicia inimii. De-abia atunci realizezi cu adevarat acest sentiment.

Nu am cuprins tot ce vroiam sa va spun despre diferentele dintre o zi de iarna si una de vara…Am obosit..Ma duc sa hibernez si eu..sa uit ca se apropie vara…Sper ca macar sa fi priceput ceva…Daca nu, sa stiti ca exista o diferenta…Asta am vrut sa va spun de la inceput. Modul vostru de perceptie..deja nu ma mai intereseaza…

Don Quijote

mai 14, 2007

Cervantes si Don Quijote. Octavian Paler si „Scrisori Imaginare”. Contraste izbitoare intre ceea ce a vrut Cervantes sa exprime in nebunia lui Don Quijote si ceea ce ne arata Octavian Paler. Se poate sa existe oameni care sa nu fi vazut mai departe de „sindromul” lui Don Quijote, care este de fapt masca lui Cervantes. Masca fata de ceilalti. Ascunderea de sine. Adevarul infatisat sub o alta forma. Una a deziluziilor provocate de cei de langa tine. Pentru ca Don Quijote nu este altul decat Cervantes. Da domnule Paler, ati spus ca geniile trebuie judecate dupa ceea ce scriu, nu dupa bolile pe care le-au avut. Un verdict dat de doctori. Nu stiu cat de bolnav era Cervantes, dar stiu ca era „bolnav de inima”. Iubea. Nu este singurul pe lumea asta care a iubit, si nici singurul a carei iubire nu a fost impartasita. Istoria ne dezvaluie destul de multe nume celebre, si nu numai, dar, pe care, nu mai are nici un rost sa le insir. Ar fi o pierdere de vreme. Singurul personaj real din toata capodopera spaniola, este Dulcineea. Un personaj real, poate nu ca nume, dar ca fiinta, ca suflet, ca prezenta in aceea epoca, sigur a existat. Un geniu de talia lui Cervantes a iubit-o pe aceea femeie. Dar lumea…Lumea are gura ei, morile de vant, capcaunii, cu care Quijote trebuia sa lupte. Piedicile din calea iubirii. Nu stiu cat de impartasita a fost aceea dragoste, dar imaginatia, ajustata de masca lui Don Quijote, l-a dus pe Cervantes in fata biroului. Si-a scris. Pentru ca „Don Quijote” este o carte de dragoste. Una dedicata iubitei.

don quijote

Nu ma credeti!? Ganditi-va ca Don, recte Cervantes, a plecat in cautarea inimii femeii iubite, insotit de speranta si curaj. Speranta se dovedeste a fi Rosinanta, o iapa slabanoaga. Cum putea fi altfel speranta?! Doar a fost ultima care a iesit din cutia Pandorei. Slaba , firava, dar alaturi de tine in toate momentele din viata. Speranta l-a dus in carca pe Cervantes. Numai astfel a reusit sa faca fata tuturor incercarilor de care s-a izbit de-a lungul calatoriei sale. Curajul? Sancho Panza. Un ghindoc grasunel calare pe magar. Cea mai buna personificare a curajului. Altfel nu putea fi. Cioran spunea ca „Sunt las, nu pot sa indur suferinta de a fi fericit”. Nu cred ca l-a studiat cu atentie pe Sancho. Curajul are o personificare a lasitatii lui Cioran. Fericirea lui Sancho consta in a sluji cu smerenie stapanul si a se indoi de actiunile sale. Cand esti prea curajos, nu poti sa vezi capcauni. Vezi exact realitatea. Dar una stirbita. Capcaunii existau, morile de vant existau. In mintea lui Quijote si-n lumea reala a lui Cervantes. Lumea e plina de capcauni si mori de vant, in orice actiune intrepinsa. Tot ce iti trebuie in lupta contra acestor impedimente spre succes: o Rosinanta si un Sancho. Daca acestea exista, poti trece de palatul fermecat, si ajunge in inima Dulcineei.

Tot nu ma credeti ca „Don Quijote” este o carte de dragoste?! Pana si imbracamintea pe care si-a ales-o Quijote, a romanticilor, cea de cavaler, poate spune destul de multe lucruri. Da, e adevarat, e saracacioasa, si este facuta din diferite bucati care nu au legatura totala cu zalele, scuturile si maretia cavalerilor care cautau o viata intreaga potirul sfant si care se bateau in turniruri pentru naframa vreunei castelane. Dar totul tine de imaginatie. Cavalerii reprezinta si acum un simbol al dragostei pure. Al servilitatii si puritatii inimii, pe care o daruiau toata viata unei singure femei. Imbracaminte saracaciosa. Personificare. Asta e. Cand iubesti, esti sarac in vorbe mari. „Te iubesc” nu este un cuvant inflorit. Este unul saracacios doar in exprimare: sunt doar doua cuvinte. Atat. Dar spune mult mai mult decat isi poate inchipui un profan. Simplitatea si combinatia haioasa pe care o are Quijote in haine, nu confirma decat faptul ca indragostitii isi pierd capul. Nu mai stiu decat de lumea lor. De cea a lui Don Quijote, de cea a lui Cervantes. Una plina de himere pentru unii, dar plina de mii si mii de intelesuri pentru foarte putini. Pentru cei care stiu sa iubeasca asa cum a iubit Quijote.

Gata, nu va mai explic, ma duc sa-mi iau pe Rosinanta din grajd si pe Sancho. Ma duc sa ma lupt cu himerele. Dulcineea mea..asteapta-ma…voi veni foarte curand…

Drum pe tara

mai 14, 2007

Merg pe un drum. Sunt la tara. Galagia am lasat-o undeva, departe. Trebuie sa iau o pauza de distractie, sa iau o pauza de oameni, sa iau o pauza pentru mine. Sunt obosit. Cant spre drumul spre casa. Un obicei vechi, din copilarie. Atunci imi era frica de intuneric si, pentru a-mi face curaj, cantam. Frica a trecut, obiceiul a ramas. Sticla de vin ma mai opreste din cantat, pentru ca mi se usuca gura. E ciudat. De ce mi se usuca gura, doar cand cant. Si ciudat ca, niciodata nu am cantat vreo melodie vesela. Toate sunt triste. Chiar si cand nu sunt in stari mortuare, vorba lui Cioran, tot cantece triste imi vin in minte. Sunt bolnav. Eh, leacul meu, doctoria bolii mele, e greu de gasit. Un pahar cu apa. Ar fi bun.Tot atat de bun ca un respiro dupa o lunga „oracareala” dupa concert. Concertul vietii mele, in care se imbina partiturile live cu cele play-back, tristetea si sufletul pus pe scena la piesa „Mi-e dor” si contrastul vulgaritatii mele pe celelate piese. Era spectacol, in care eu eram actorul principal, iar ei, auditoriul, care incerca sa priceapa mesajul fals pe care il transmiteam. Exact cum fac intotdeauna. Am transmis mereu mesaje false, si fiecare le-a priceput asa cum au simtit mai bine in acel moment. Nu pot sa-i judec, decat pentru faptul ca nu au fost demni de adevar. Mai iau o gura de vin. Mitul pesterii, mitul lui Sisif. Adevarul si pedeapsa pacatelor. A pacatelor de a infrunta zeii. Turnul Babel. Omul vrea prea multe de la viata, tocmai de aceea primeste cat mai putin. Cat mai putina placere, pentru a invata sa pretuiasca acele clipe de beautitudine, dar, din pacate, numai atunci cand are in suflet foarte multa durere. Mai sunt doi kilometri, si trebuie sa trec prin padure. S-au auzit multe despre padure, si ce se intampla acolo. Oamenii de-aici vorbesc de stafii. Vinul isi face efectul. Nu-mi pasa, si nici nu vreau sa-mi aduc aminte de perioada in care imi era frica sa ma duc afara sa nu apara omul negru. Ma rog. M-apropii de padure.

drum de tara

Astfel de obstacole ti se dezvaluie tot timpul in viata, iar iluzia optica, „ce mare e la departare, ce mic e la apropiere”, nu ma sperie. Stafii?! Asa sunt gandurile mele, ma bantuie tot timpul. Creatii circumvolutionare apoteotice cu origini in epoca de piatra. Cel putin, nu stiau sa interpreteze imaginatia. Nu ca acum ar fi destui care sa dea o explicatie. Intru in padure, iar intunericul ma cuprinde din toate partile. Ma atrage, si-mi place. Mai sunt doi pasi, pana la iesire, cant mai tare, si ma uit la sticla goala. Viata mea. O arunc. Gest necivilizat, de altfel. Nu-mi pasa. Am alta acasa, ar zice un prieten, lasat in urma, la balul satesc. Ii place traditia. De a bea, a da cu pumnul, de a agata o femeie. Traditie. Tot ce-i vechi, ramane vechi, aruncat la gunoi. Evolutie. Hm. Uite si fantana cu apa. Paharul meu cu apa. Ultimul popas de a intra in sat si de a orbecai pe ulita sateasca pana acasa, unde ma asteapta un pat cald, de vara torida. E moale. Poate singurul loc moale din viata mea. A fost buna apa.Dar tot la vin mi-e gandul. Asa ca mi-aprind o tigara. Ultima. Injur, pentru ca numai am de unde sa-mi iau tigari. S-a dus dracul si vinul. O savurez. Tic de om obisnuit. Ce-ti ramane la sfarsit dintr-un intreg capata o mare importanta atunci cand devine o ultima placere. E clar. Trebuie sa ma culc. Doar cainii ce mai latra si un cocos stingher, probabil nesatisfacut de linistea din sat, mai sparge intunericul. Toti dorm, iar eu bantui prin ganduri, la ultima tigara, la sticla goala aruncata in padure, la galagia lasata in urma, uitand de patul care ma asteapta. Mi-e mai bine in intuneric.