Amintiri poetice

Cu ceva timp in urma, „ma jucam” in versuri cu o persoana draga mie. Ne puneam intrebari, ne raspundeam, filosofam numai in versuri. Cotrobaind prin calculator am dat de un fragment din acele discutii. Vi-l impartasesc si voua:

„RASPUNSUL

Se-ntâmpla deseori ca pietrele sa nu iti mai vorbeasca,
Si soarele, luna, stelele de pe cer sa-nceapa sa paleasca.
Se-ntâmpla deseori sa-ncerci sa te opresti din drum,
Chiar de constiinta iti sopteste:”Nu ai facut un lucru bun!”.

Te-ntrebi in multe rânduri daca ai cugetat corect,
Si-ncerci cu sufletul si ochii sa acunzi acest secret.
Te-ntrebi in multe rânduri apoi ce ai facut:
„De-ai fi schimbat o spita, oare ai fi pierdut?”

Raspunsul nu e-n pietre si nici in masti pierdute,
Si nici in Heronimi cu ochii plini de lacrimi mute.
Raspunsul nu e-n jocurile cailor schimbate
Si nici in impunerea unei singuratati pe moarte.

Raspunsul nu are rost sa-ncerc sa-l comentez.
Nu pot sa fac decât sa il citez:
„Lasa totu-n jurul tau
Sa se prabuseasca-n hau
De vor vrea sa-ti ia iubirea
Nu-i lasa, asta ti-e vrerea.”