Maritim

Iulie 30, 2007

 mare

am radacini in nisipul

plajei tale de oportunitati

sentimentale.

imi pierd mintile in iarba de mare

si ma joc cu meduzele

buzelor tale.

ma scufund in valurile inspumate

ale pierzaniei totale…

Fara alte cuvinte…

Iulie 29, 2007

 POVESTEA UNUI ORB

orb

„Suntem inca o data in Japonia intelesurilor adanci, a disciplinei mintii, trupului si spiritului. In acea Japonie de poveste de dincolo de timp era o manastire cunoscuta pentru calugarii sai, dar mai ales pentru unul care se numea BANKEI. Acesta era cunoscut pentru simplitatea invataturilor sale si mai ales pentru omenia sa pura, pentru felul in care intelegea orice suferinta si orice om. El era cel care isi invata discipolii sa fie pur simplu, dar mai ales sa nu le fie frica sa traiasca.

 

Se spune ca odata ii adunase pe toti discipolii sai in curtea interioara a manastirii si le vorbea cu vorba simpla si masurata de ingeri. Printre discipolii sai credinciosi se mai strecurau adeseori si discipoli ai altor asa-zis maestri, trimisi de acestia ca sa vada ce spune Bankei de are asa de mare cautare. Un venetic dintre acestia se gasi sa il intrerupa pe Bankei, tocmai cand povestea discipolilor ca mintea poate fi oprita asuptra unui singur gand, facand astfel ca gandul sa devina fapta.

 

-Maestrul meu, zise veneticul semet, este in stare de mari minunatii. Cand ne vorbeste despre respiratie…simtim cu totii vantul pe fata, si cand ne picteaza, de sub penelul sau se ivesc pasari care isi iau zborul de pe hartie…tu esti un impostor, nu inteleg de ce te asculta lumea, mai zise acesta incercand sa dezbine adunarea din curtea manastirii.

 

– Dragul meu, zise Bankei tare linistit, trucuri ca ale maestrului tau poate face orice vulpe batran care vrea sa pacaleasca gaini… Magia mea e simpla:

Cand mi-e foame, mananc, cand mi-e somn ma culc…prostii rad, iar cei intelepti ma admira caci stiu cat este de greu!

 

Se spune ca discipolul strain nu mai pleca, ci ramase si el ca alti sute, pe langa BAnkei pentru a invata si el sa manace si sa doarma!

 

Intr-o zi insa, Bankei si-a chemat toti discipolii, le-a spus ca pleaca, si in secunda urmatoare a murit, lasandu-i pe toti inmarmuriti…Gongurile manastirii au batut trist de se auzea de la mare distanta…

 

LA poarta manastirii, cersea de zeci de ani un orb. In fiecare zi Bankei iesea si ii umplea cu mainile lui bolul cu orez, si il intreba de sanatate si alte trebuinte, petrecand timp pretios cu un om tare dispretuit de trecatori.

 

IN ziua in care Bankei a murit, a auzit si el gongurile si a indraznit sa intrebe pe un calugar:

 

-De ce bat gongurile asa? S-a intamplat ceva?

-Cum nu stii? Pe ce lume traiesti? A murit Bankei, raspunse calugarul grabit si mirat ca netrebnicul de cersetor nu stie asa veste.

 

Cersetorul cel orb se puse pe data pe plans, si planse neintrerupt o zi si o noapte, planse cu mult amar si dor, nu mai manca, nu mai dormi…nu mai vorbi cu nimeni.

 

Pana la urma lacrimile lui cele de neoprit l-au facut pe unul din calugari sa il intrebe de ce plange. Raspunsul a venit neintarziat:

 

-Cum sa nu plang? A murit singurul om cu adevarat credincios lui insusi. Cand il intrebam ce face si imi spunea ca e fericit, ii simteam fericirea in glas, iar daca imi spunea ca e trist, ii simteam tristea in glas…nu am mai intalnit niciodata un om ca el sa spuna ce simte cu adevarat in orice clipa. Voi ceilalti nu aveti curajul acesta, iar eu simt ca nu sunteti sinceri chiar daca nu va pot vedea fetele!

 

Calugarul se simti rusinat si intelese cat de mare fusese maestrul sau si cat de simple invataturile!

 

Daca am putea fi si noi asemeni lui BAnkei…fara masti, fara farduri sub care sufletul abia mai respira… 

Vanda, cersetorul orb de la poartile inimilor voastre”…

Inainte de a pleca…

Iulie 26, 2007

Cateodata, trebuie sa-mi dai drumul la mana. Nu mai ma tine strans. Stiu, e greu sa faci gestul dar, nu e mai bine sa vezi ca, nemaitinandu-mi mana, a meritat acest gest?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Stiu, nu ne cunoastem. Identitatile noastre  s-au gasit si s-au identificat intr-un spatiu virtual. Ne-am avut si ne avem doar acolo, din diverse n motive. Pana in acest moment, nu am inteles niciodata cat de greu e  sa-ti  para rau ca pierzi ceva ce nu ai  avut niciodata.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Glumele mele. Surasul tau. Ochii tai zambind. Fata ta plina de poezia verii. Am dat un print screen memoriei mele cu imaginile acestea. Vreau sa te tin minte asa, decat atunci cand ai plans.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ti-am spus, de pe peronul garii, din ochi, „La revedere”. Inainte te stransesem o clipa in brate si te sarutasem o secunda. Durase doua zile sa ma hotarasc sa plec. Nu ai zis nimic. Ai inteles si tu ca,  un adevarat „la revedere”, nu se poate spune in cuvinte si nici nu se explica.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Nimic

Iulie 25, 2007

Acum, nimic

nu se intampla.

si realizezi,

dupa o scurta

perioada de timp,

ca tot nimic

se intampla.

Canicular

Iulie 24, 2007

foc si gheata

Inca imi arde mana. Te-am atins. Ti-am cuprins inima intre degete. Imi spunea sa scriu atata timp cat simteam caldura. Imi musca din degete. Ma facea sa-mi dau seama ca unii isi schimba felul de a fi dupa lumina focului ce le arde vederea, altii dupa cum simt caldura. Nu am lasat inima din mana pana nu am scris tot ce simteam in momentul combustiei acesteia….

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Tot ce scrisesem a luat foc. Cuvintele nu au rezistat pe hartie. Nu au putut spune intr-un mod mai plin de metafore ce a fost relatia noastra. Ghemotocuri de hartie arsa zboara acum prin camera spunand, fiecare, povestea cuvintelor cuprinse odata in ele. Canta pe adieri de vant ardorea cu care ne-am iubit, focurile mistuitoare de sub cerceafuri, povestile la gura sobei spuse intre noi. Si, inca ard mocnit…

Ganduri razlete

Iulie 23, 2007

silence, tacere

Ma pierd in ganduri. Ma pierd cu totul câteodata si uit de tot ce ma inconjoara. De tot ce imi repugna. Incerc sa scap de realitate si ma pierd in lasitate. Linistea ma inconjoara. Una prevestitoare de rele. Pentru ca in orice liniste vuieste sunetul unui sâmbure de furtuna..Oare mâine ce tornada imi va mai lua sufletul? Ce ploi torentiale imi vor biciui gândurile sau ce avalansa de cuvinte imi va aduce un gust amar pe cerul gurii?…

Ordinul Tacerii. Vorbeai de el, deunazi. Ar trebui sa-l incepem. O tacere asemanatoare linistii mele. Mi-e si frica sa ma gândesc la ceea ce ne va astepta când vom deschide gura..

Pana atunci ma pierd in sticla de vin. Uite, un strop sangeriu, se prelinge pe pahar. Incet, ca si speranta de a ma regasi vreodata. Intrebarea este, dupa alt pahar, daca m-am gasit pana acum. Oare stiu cine sunt eu? Se spune ca fiecare om este o versiune al unui cantec. Si cand te gandesti ca multi dintre noi traiesc o viata fara sa-si spuna cantecul si pleaca cu el in mormant… Al meu o fi cu versuri sau doar spasmele melodioase ale corzilor unei chitari? Incerc sa fredonez bucati din mine, sa ma regasesc pe acorduri de instrumente. Ce trist suna harpa, si mai ales, nu se aude….

cuvinte

„În multe feluri, munca unui critic e usoarã. Riscãm foarte putin, totusi ne bucurãm de o pozitie deasupra celor care ne oferã munca lor si pe ei însisi judecãtii noastre. Crestem pe baza criticilor negative. E amuzant sã te ridici din lãcomie. Dar cruntul adevãr pe care noi, criticii, trebuie sã-l înfruntãm, e acela în marea orânduire a lucrurilor. Un gunoi obisnuit e probabil mai plin de întelesuri decât criticismul nostru, desemnându-l astfel. Dar vine un moment când un critic riscã într-adevãr ceva. Si acela este la descoperirea si apãrarea noului. Lumea deseori nu priveste cu ochi buni noile talente, noile creatii. Noul are nevoie de prieteni. Asearã am trãit ceva nou.O masã extraordinarã dintr-un sos unic si neasteptat. Sã spun cã atât masa cât si creatorul ei mi-au pus la îndoialã prejudecãtile despre gãtitul de calitate? E un adevãr spus numai pe jumãtate. M-au atins pânã în adâncul sufletului!

În trecut, nu am fãcut un secret din faptul cã nu mi-a plãcut faimosul motto al bucãtarului Gusteau, „oricine poate sã gãteascã”. Dar mi-am dat seama cã doar acum inteleg cu adevãrat ce a vrut sã spunã. Nu toatã lumea poate deveni un mare artist. Dar un mare artist poate proveni de oriunde. E greu sã ne imaginãm origini mai umile ca acele ale geniului care acum gãteste la Gusteau, care e, în opinia acestui critic, nimic mai putin decât cel mai bun bucãtar din Franta.Mã voi întoarce la Gusteau în curând, cu poftã de mai mult. A fost o noapte grozavã cea mai fericitã din viata mea. Dar singurul lucru previzibil
în viatã e imprevizibilitatea sa. ”

Si cand te gandesti ca acest monolog face parte dintr-un film de animatie. Se cheama „Ratatouille” si vi-l recomand, daca vreti sa va destindeti.

Azi nu am stare de scris, ma duc sa-mi intalnesc dragonul meu, acel despre care este vorba si in aceasta poveste de mai jos, primita, binenteles, de la Vanda.

POVESTE CU UN DRAGON

dragon

China…o manastire veche ia foc pana la temelii, in locul ei ramand cativa calugari speriati si un staret care multumi providentei pentru sansa de a o lua de la capat. Asa ca in urmatoarele luni calugarii construira o manastire de 1000 de ori mai frumoasa decat cea de dinainte, incepand sa inteleaga ca daca cea veche nu ar fi ars, manastirea cea noua nu ar fi incantat sufletele celor care ii treceau pragul.

 

Dupa ce au terminat lucrul si toate zidurile au fost ridicate, staretul isi dadu seama ca manastirii lor ii lipsea sufletul. Asa ca se gandi sa cheme un mare pictor care sa inchipuie un dragon urias pe cel mai mare perete. Zis si facut. Dadu sfoara in tara pentru a afla cine este cel mai bun pictor si dupa ce il gasi il invita la manastire.

 

Pictorul veni cu multe unelte, pensule diferite, cerneluri, vopsele, asa cum ii statea bine unuia care era cel mai mare pictor al vremii sale. Spre mirarea calugarului pictorul abia trecuse de pragul a 30 de primaveri, dar era sigur pe el si pe renumele lui.

 

Staretul il invita in sala unde se afla peretele:

 

-Iata, aici este peretele, am vrea daca se poate sa iti folosesti o mica parte din maiestria dumitale pentru a zugravi un dragon rosu, este tot ce mai lipseste manastirii noastre pentru a fi intradevar desavarsita.

 

-De buna seama, zise pictorul, sunt onorat sa imi las mana sa picteze cel mai frumos dragon ce a fost pictat vreodata.

 

-Iti suntem recunoscatori, zise staretul, nu gasesti oricand un om asa priceput care sa picteze dragonul asa cum este el in realitate!

 

-Cum in realitate? zise pictorul putin incurcat. Credeam ca dragonii sunt animale fantastice.

 

-Dragul meu, zise calugarul, tu vroiai sa pictezi un animal pe care nu l-ai vazut niciodata, pai cum asa?. Norocul tau este ca in padurile din jurul acestei manastiri chiar traiesc dragoni, asa ca maine dimineata vei merge in padure si dupa ce vei vedea unul te vei intoarce sa il pictezi.

 

Pictorul incuviinta, gandindu-se ca daca va si vedea un dragon, picturile lui cu aceste anumale vor fi si mai bune avand si mai mare cautare. Asa ca a doua zi dis-de-dimineata pleca impreuna cu staretul in padurile din preajma manastirii. Au mers ei cam vreo jumatate de zi, cand staretul se opri si zise:

 

-Eu pana aici te-am adus, dar am putina treaba la manastire, nu-ti fie teama ca nu suntem departe, pare doar departe pentru ca am mers pe unde credeam ca o sa gasim dragoni. Am sa te las aici si vin si sa te iau pe seara. Uite niste apa si mancare daca ti se face foame. Stai pe loc pentru ca de obicei pe aici trec in fiecare zi dragonii.

 

Si zicand acestea il lasa pe pictor olecuta incurcat. Pana sa aiba el timp sa mai spuna ceva, calugarul se topi ca si cum nu ar fi fost niciodata. Nu-i ramase altceva de facut decat sa astepte.

 

Trecu o ora si apoi dupa ea inca un sirag, seara veni si ea parca mai repede ca de obicei, nici urma de dragoni sau de staret. Pictorul se pregati pentru noapte cum putu el mai bine, urcandu-se intr-un copac si gandindu-se ca dimineata va vedea macar un dragon, sau ca va veni cineva sa il ia, doar nu se poate sa il fi lasat asa de izbeliste pe el, cel mai mare pictor.

 

Dimineata veni, linistita padurea se trezi la viata, dar nu ii scoase in cale nici un dragon. Pictorul incepu sa se infurie, nu ii mai era nici foame, nici sete, nu mai vroia nici sa vada dragoni, era satul de bataia de joc la care fusese supus. Nu-si isi mai dorea decat sa puna mana pe staret si sa ii traga o mama de bataie.

 

Dupa o saptamana, pictorul arata ca un cersetor, nu mai mancase decat radacini si fructe, dormise prin copaci, furia il ineca cu totul…Avea pumnii insangerati de cati copaci lovise incercand sa isi mai potoleasca vartejul de furie. Nu vazuse nici un dragon si simtea ca nu mai poate.

 

Staretul se ivi si el spre seara…trecusera 7 zile, dar el venea de ca si cum si-ar fi respectat promisiunea…

 

-Nenorocitule, il intampina pictorul. Ti-ai batut joc de mine, ai fi putut sa ma gasesti mort. Nu ti-a pasat. Uiti ca eu sunt cel mai mare pictor al Chinei, zise el, apropiindu-se amenintator de calugar cu gandul de a-l bate. Doar ca nu putu…pentru ca vocea blanda a acestuia ii dadu cheia pentru a intelege tot ceea ce se intamplase cu el in acea saptamana.

 

-Fiul mei, furia ta imi spune ca te-ai intalnit cu dragonul. Acum ca l-ai vazut, ne putem intoarce sa il pictezi.

 

Pictorul intelese darul staretului si se intoarse la manastire sa picteze dragonul cu care traise alaturi timp de o sapatamana.

 

Se spune ca dragonul pictat in acea manastire este cu adevarat cel mai frumos dragon din China, pentru ca este unul real, vazut cu mintea si simtit cu inima.

 

Toti ne intalnim cu stire sau fara stire cu acesti dragoni. E nevoie sa intelegem ce vine fiecare dragon sa ne spuna despre noi, pentru ca astfel sa devenim mai aproape de lumina. Odata intalniti nu mai putem spune ca nu stim de existenta lor! Daca nu i-am intalni nu i-am putea picta, iar manastirea nu ar fi intreaga si desavarsita!

 

Va doresc o zi cu dragoni blanzi si domesticiti de caldura inimii!

Nebunie

Iulie 19, 2007

 franghie

sunt mental alienat.

in catarare,

n-am mai suportat

franghia.

am luat un cutit

si-am taiat.

vroiam  sa fiu liber…