Monoloage

iulie 5, 2007

monolog

Soliloc scenatic,

de multe ori

doar cu un caracter informatic.

sufleteasca introspectie

intersectata de alta.
se creeaza, astfel

ideea de conversatie.

Azi va impartasesc inca o poveste primita in dar de la Vanda. Una a prieteniei. Vanda, multumesc!

muzica

Poveste cu godo si prieteni

Odata de mult, intr-o Japonie cand ninsa de fulgi mari de zapada, cand ninsa de petale de visin traia in cantaret la GODO un instrument care scotea cele mai minunate sunete, ce puteau sa te faca sa zambesti sau sa inveti sa curgi spre lume in cea mai curata lacrima de bucurie…Cantaretul canta prin toata Japonia si cei care il ascultau spuneau ca era un virtuous desavarsit, dar ca parca…lipsea ceva.

In desavarsirea sa cantaretul era si el incredintat ca ceva lipsea muzicii sale care parca era o sageata ce nu isi gaseste tinta, plutind prin aerul lumii in cautarea odihnei.

Intr-o zi cand tocmai se pregatea sa isi stranga instrumentul si sa plece mai departe prin lume, se apropie de el un om care ii spuse privindu-l senin in ochi:

– Inima mea a tresarit pana in adancuri cand te-a auzit cantand! Am simtit ca ma regasesc intreg in fiecare sunet si m-am bucurat cu adevarat pentru prima data. Lacrima ce mi-a spalat ochiul m-a facut sa vad lumea cu tot ce are ea mai frumos. Iti multumesc cantaretule. Si zicand acestea, omul dadu sa plece.

In urma sa cantaretul cantarea fiecare cuvant abia auzit, simtindu-se coplesit de lumina pe care o simtea inflorindu-i pieptul. Nu ii mai vorbise niciodata nimeni asa. Nimeni nu ii multumise pentru muzica sa, dar el canta cum putea mai bine. Insa azi, omul acela, cuvintele lui, privirea aceea, vocea aceea il facusera sa priveasca adanc in sine si sa inteleaga ca muzica lui nu putea fi intreaga decat atunci cand se nastea pentru cineva care sa inteleaga si sa simta bucuria lumina picurata de GODO in fiecare sunet.

-Nu pleca, spuse cantaretul, muzica mea nu a avut sens si tinta pana acum, pleca din GODO si ratacea prin lume, pana azi cand ti-a gasit inima! Tinta asta o cautam si nici macar nu stiam. Vino te rog cu mine sa imi fii alaturi ori de cate ori cant.

Omul ramase mut de uimire si recunostinta, el de fapt auzise de mult de iscusinta cu care cantaretul facea GODO-ul sa farmece lumea si undeva in taina gandurilor sale isi dorise sa il auda macar o data. Asa ca incuviinta sa il urmeze pe cantaret oriunde ar fi mers acesta.

Anii trecura si muzica devenea din ce in ce mai frumoasa si mai puternica atingand inima dupa inima cu bucuria pe care stia sa o sadeasca in orice om. De fiecare data cantaretul isi aseza PRIETENUL cat mai aproape si canta pentru acesta fara sa simta oboseala, doar recunostinta pentru felul in care acesta stia sa asculte.

Prietenia lor facea GODO-ul sa cante si cu el Lumea intreaga si toata creatia!

Intr-o zi insa…prietenul si-a sfarsit povestea in lumea aceasta si a plecat spre cerul atat de minunat rasfrant pe pamant de cantecul nesfarsit al GODO-ului.

Nimic nu a putut ca aline durerea cantaretului. Nimic nu l-a putut opri pe cantaret sa sparga instrumentul sau si sa nu mai vrea sa cante niciodata. Simtea ca lumea se golise de sensuri si nu isi mai dorea decat sa il urmeze pe prietenul sau!

Intr-o zi cand ratacea pe un drum prafuit, purtandu-si lacrimile si deznadejdea prin lume se apropie de el un copil ce tragea dupa el un GODO mai mare decat el. Copilul era foarte preocupat de drumul lui si mergea repede…cat putea el de repede, caci instrumentul era greu, iar el tare mititel.

-Unde te grabesti? intreba cantaretul

-Merg in satul urmator zise copilul cu glas firav dar vesel. Ma duc la un cantaret sa ma invete si pe mine sa cant.

-Dar de ce vrei tu sa inveti sa canti?

-Pai domnule, eu vreau sa invat sa cant pentru ca mama mi-a povestit ca odata de mult a trait in tara noastra un om care atunci cand canta facea pomii sa infloreasca chiar si in mijlocul iernii! Pe omul acesta l-a urmat tatal meu o viata si de aceea vreau si eu sa invat sa cant poate ca asa voi intelege de ce a plecat tatal meu si poate ca asa voi alina dorul mamei.

Cantaretul fu coplesit de lacrimi. Il lua pe copil in brate si ii multumi, apoi lua instrumentul pe care nu il mai atinsese de ani si incepu sa cante, acolo pe marginea drumului, trezind la viata toti mugurii copacilor din jur, si pe cei ai inimii sale.

Dupa ce termina cantecul acela zise:

– Acest cantec a fost pentru tatal tau. Daca vrei te pot invata si pe tine sa canti. De atunci nimeni si nimic nu i- a mai despartit.

Copilul si cantaretul au invatat unul de la altul sa cante…si au dus mai departe muzica…pana in orizontul din care PRIETENUL SI TATAL asculta vesnicia!

PS: pe Vanda o puteti asculta in fiecare miercuri seara pe http://www.radiolynx.ro, la Casa Poetescu.