Povesti zen primite in dar (6)

Iulie 9, 2007


Era odata un tinut arid si insetat. Putini oameni cutezasera sa isi statorniceasca asezari in tinutul acela, doar o mana de straini veniti de tare de departe reusisera sa ramana si sa imblanzeasca pamantul…Venisera cu mestesugul de a sapa fantani, singurul mestesug care le putea asigura supravietuirea acolo si care putea face pamantul sa rodeasca si sa le daruiasca bucatele trebuitoare pentru ei si familiile lor..

water, apa

 

Erau inalti si aveau ochii mari deschisi larg spre lume. Cand se intalneau cu oameni din alte tinuturi, acestia din urma erau tare uimiti de infatisarea “fantanarilor”, dar mai ales de ochii aceia ce pareau sa vada dincolo de aparente si de zambetul acela care imbraca orice om in caldura si intelegere. Fantanarii erau foarte cautati, de aceea asezarea lor era mai tot timpul locuita de femei, copii si conducatorul satului, un om intre doua varste si intre doua lumi, ce parea sa vorbeasca mereu cu ingerii.

 

Locuitorii asezarilor indepartate in care fantanarii isi duceau mestesugul, ii intrebau mereu pe acestia de ce se mai intorc in tinutul lor arid, in loc sa ramana acolo unde belsugul de grane era mare si indestulator pentru mai multi oameni. De multe ori ii invitau pe fantanari sa se intoarca in asezarea lor, sa isi ia femeile si copiii si sa vina acolo, unde viata era mai usoara.

 

La aceasta generoasa invitatie, fantanarii raspundeau cu un zambet si o multumire, dar se intorceau mereu acasa…in tinutul arid unde mestesugul lor facea diferenta intre viata si moarte.

 

Cativa mai ramaneau printre oameni si ii invatau sa sape fantani si sa deosebeasca felurile de apa vie de cele de apa moarta…dar mai devreme sau mai tarziu se intorceau.

 

Intr-o vara…arsita lovi greu si tinutul fantanarilor si pe cele inconjuratoare. In fiecare zi veneau de departe multi oameni pentru a le cere fantanarilor sa vina in satele lor si sa le sape fantani ca sa nu le moara copiii de sete si de foame, asa incat asezarea ramase in adevar doar cu femeile, copii si conducatorul lor. Acesta ii petrecea pe fiecare in parte cand plecau si ii asigura ca nimic rau nu se va intampla cu familiile lor.

 

Vara era fierbinte si seceta musca adanc din pamantul si asa atat de arid. Strigatele fericite ale copiilor si cantecele femeilor fura incet inlocuite de plansete si gemete. Apa era putina, caci fantana din mijlocul satului era din ce in ce mai zgarcita cu darul vietii. Conducatorul satului era ingrijorat. El aduna copiii in jurul lui, mai ales pe cei care puteau intelege si incepu sa ii invete cum se sapa fantani.

 

-Niciodata nu vom fi prea multi, obisnuia el sa zica, si setea acestor pamanturi va fi totdeauna mai mare decat puterea noastra de a o astampara!

 

Ba chiar aduna in jurul lui si  femeile si le invata si pe ele cum sa sape dupa puterile lor fantani in propriile curti pentru a avea apa chiar acolo langa ele si copii lor.

 

Vara aceea trecu, arsita se imblanzi, si din toate zarile se intoarsera fantanarii. Erau obositi, dar fericiti ca facusera mult bine. Asezarea rasuna din nou de strigatele copiilor si de cantecele locuitorilor.

 

Timpu trecu, copiii crescura, viata era buna cu fantanarii. Vestea le merse pana dincolo de orizonturile cele mai indepartate, asa incat cea mai mare partea anului  era plecati sa faca ceea ce stiau face cel mai bine: sa aduca din inima pamantului APA! Stiau atat de bine sa faca lucrul acesta incat multi plecara departe atat de departe incat curand li se uita numele…

 

Nu doar ei plecau, caci timpul venise multora sa isi schimbe orizontul, asa incat intr-o zi pleca insusi conducatorul satului sa stea la sfat cu ingerii cei vesnici. Satul ramase tare pustiu. Mestesugul nu se pierduse caci multi stiau acum sa faca fantani, multi dintre copiii de odinioara…dar curand satenii ramasi isi dadura seama ca nu stiinta de a sapa fantani le lipsea ci dorul acela nemasurat de a face acest lucru.

 

Noul conducator al satului era unul dintre copiii ce invatasera primii sa sape fantani. Era un om temator din fire…nu reusea de prea multe ori sa isi depaseasca teama ca nu va fi nicioadata un fantanar si un conducator atat de priceput ca cel de dinaintea lui. De aceea nici nu prea se facea vazut prin sat. Statea tacut si isi aducea aminte de vremea in care invata sa sape fantani de la cel mai bun!

 

Veni vara infrincosata, cu bici de foc trecu peste campuri si inimi, cu car de flacara calca granele, cu nemilostenie scrise fruntilor oamenilor in sudoare si deznadejde. Fantana satului seca, iar mestesugul acela datator de viata nu mai avu nici un pret. Toti erau egali in fata arsitei si setei aceleia mistuitoare. Ramasese doar un butoi cu apa pentru tot satul, un butoi ferecat cu cercuri de aur si de argint. Acolo hotarase noul conducator al satului sa se pastreze ultima apa…NU vroia sa dea cep butoiului pana ce arsita nu va fi luat si ultimul strop de apa din sat.

 

Oamenii nu intelegeau, nu isi intelegeau setea, nu intelegeau neputinta lor si a pamantului de a da nastere firului de lumina datator de viata, nu isi intelegeau conducatorul care pazea butoiul cu apa…ultima apa.

 

Conducatorul avea si el ca toti ceilalti un fiu. Dar nu era orice fiu…caci de multe ori ii vestea lucruri tainice si de departe. El il rugase pe tatal sau sa il invete sa sape fantani, dar tatal refuza si continua sa il invete sa scrie, sa citeasca, sa stie cate sunt pe pamant si in cer, doar mestesugul care ii facea pe locuitorii satului “fantanari”, nu il invata, crezand ca nu mai are rost.

 

Fiul cazu greu bolnav…inima conducatorului incepu sa se impietreasca vazand suferinta aceea nemasurata. Se ascunse in durere si nu mai iesi din casa sa, nici macar atunci cand satenii il chemau sa le mai dea un sfat si ii mai aline cu o vorba buna.

 

Intr-o seara, cand lumina cea parjolitoare facu loc adierii stelelor, fiul se dadu jos din pat si veni incetisor in fata tatalui:

 

-Tata, cheama pe toti locuitorii satului.

– De ce dragul meu? Lasa-I sa se bucure de racoarea noptii.

– Ce bucurie e aceea cand setea te mistuie si pe tine si pe cei dragi tie? Cheama-i tata caci a venit vremea sa ne bucuram. Aceasta e ultima dorinta a mea. Rogu-te cheama-i!

 

Conducatorul ii chema pe toti fara a stii de ce simtea o mare bucurie in locul tristetii pricinuite de implinirea ultimei dorinte a fiului sau. Satenii venira toti intr-un suflet si o suflare. Curtea casei conducatorului era neincapatoare, dar isi gasi fiecare un loc pe langa butoiul cel mare ferecat in cercuri de argint si aur.

 

-V-am chemat caci fiul meu a vrut aceasta. Cred ca vrea sa isi ia ramas bun de la voi toti, caci boala ii curma sirul zilelor pe nesimtite, zise el cu greu stapanindu-si vocea.

 

-Tata, se auzi vocea slabita a fiului. Da-le satenilor cate o cana caci in seara asta vom desface butoiul si le vom da tuturor sa bea apa aceea pastrata de tine.

 

-Dar fiule, apa aceea o pastrez pentru ziua in care vom fi ramas fara ultimul strop de apa, se impotrivi tatal. Daca o vom bea acum…ce vom face atunci?

 

-ACUM este tot ce avem, tata, zise fiul luand o canuta de pamant, dand cep butoiului si eliberand apa in strigatele fericite ale satenilor.

 

-Tata nu uita, apa e facuta sa curga sau sa astampere setea, nu sa stea prizoniera…si isi piarda limpezimea si gustul.

 

Fiecare veni sa ia din apa aceea si apa nu obosea sa le astampere setea. Nu mica le fu mirarea tuturor caci butoiul ramanea tot plin, ba chiar apa isi improspata gustul de la o sorbire la alta.

 

Din zare se auzi un vuiet surd, iar curand ploaia binefacatoare boteza pamantul insetat, satenii dansau fericiti, iar fiul conducatorului simti ca ii facuse cel mai mare dar tatalui sau:

 

IL  INVATASE  SA  SAPE  FANTANI  IN  PAMANTUL VESNICIEI!

 

 

 

 

 

5 Răspunsuri to “Povesti zen primite in dar (6)”

  1. rodica Says:

    Uneori ne incapatanam sa ne agatam de lucrurile logice, palpabile si negam vocea interioara, vocea aceea ce se afla deasupra tuturor simturilor noastre. Cred ca ideea de ansamblu este aceea ce trebuie sa cautam in izvorul nesecat al sufletului nostru raspunsul la orice intrebare deoarece sufletul „citeste” ceea ce nu putem vedea logic.

  2. monoloage Says:

    cautam mereau..chiar si atunci cand am gasit….human nature….

  3. rodica Says:

    da exista o diferenta majora in ceea ce priveste cautarea si anume ca fiecare suntem , mai mult sau mai putin egiosti, tentati sa cautam doar acele lucruri care ne fac fericiti pe noi si nu pe ceilalti

  4. monoloage Says:

    altruismul incepe sa dispara…..devine pregnant autocoservarea

  5. rodica Says:

    suntem prin natura fiintei noastre niste supravietuitori , deci in fond egoisti… cel ce supravietuieste este cel ce va perpetua specia……….trist


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: