POVESTEA UNUI ORB

orb

„Suntem inca o data in Japonia intelesurilor adanci, a disciplinei mintii, trupului si spiritului. In acea Japonie de poveste de dincolo de timp era o manastire cunoscuta pentru calugarii sai, dar mai ales pentru unul care se numea BANKEI. Acesta era cunoscut pentru simplitatea invataturilor sale si mai ales pentru omenia sa pura, pentru felul in care intelegea orice suferinta si orice om. El era cel care isi invata discipolii sa fie pur simplu, dar mai ales sa nu le fie frica sa traiasca.

 

Se spune ca odata ii adunase pe toti discipolii sai in curtea interioara a manastirii si le vorbea cu vorba simpla si masurata de ingeri. Printre discipolii sai credinciosi se mai strecurau adeseori si discipoli ai altor asa-zis maestri, trimisi de acestia ca sa vada ce spune Bankei de are asa de mare cautare. Un venetic dintre acestia se gasi sa il intrerupa pe Bankei, tocmai cand povestea discipolilor ca mintea poate fi oprita asuptra unui singur gand, facand astfel ca gandul sa devina fapta.

 

-Maestrul meu, zise veneticul semet, este in stare de mari minunatii. Cand ne vorbeste despre respiratie…simtim cu totii vantul pe fata, si cand ne picteaza, de sub penelul sau se ivesc pasari care isi iau zborul de pe hartie…tu esti un impostor, nu inteleg de ce te asculta lumea, mai zise acesta incercand sa dezbine adunarea din curtea manastirii.

 

– Dragul meu, zise Bankei tare linistit, trucuri ca ale maestrului tau poate face orice vulpe batran care vrea sa pacaleasca gaini… Magia mea e simpla:

Cand mi-e foame, mananc, cand mi-e somn ma culc…prostii rad, iar cei intelepti ma admira caci stiu cat este de greu!

 

Se spune ca discipolul strain nu mai pleca, ci ramase si el ca alti sute, pe langa BAnkei pentru a invata si el sa manace si sa doarma!

 

Intr-o zi insa, Bankei si-a chemat toti discipolii, le-a spus ca pleaca, si in secunda urmatoare a murit, lasandu-i pe toti inmarmuriti…Gongurile manastirii au batut trist de se auzea de la mare distanta…

 

LA poarta manastirii, cersea de zeci de ani un orb. In fiecare zi Bankei iesea si ii umplea cu mainile lui bolul cu orez, si il intreba de sanatate si alte trebuinte, petrecand timp pretios cu un om tare dispretuit de trecatori.

 

IN ziua in care Bankei a murit, a auzit si el gongurile si a indraznit sa intrebe pe un calugar:

 

-De ce bat gongurile asa? S-a intamplat ceva?

-Cum nu stii? Pe ce lume traiesti? A murit Bankei, raspunse calugarul grabit si mirat ca netrebnicul de cersetor nu stie asa veste.

 

Cersetorul cel orb se puse pe data pe plans, si planse neintrerupt o zi si o noapte, planse cu mult amar si dor, nu mai manca, nu mai dormi…nu mai vorbi cu nimeni.

 

Pana la urma lacrimile lui cele de neoprit l-au facut pe unul din calugari sa il intrebe de ce plange. Raspunsul a venit neintarziat:

 

-Cum sa nu plang? A murit singurul om cu adevarat credincios lui insusi. Cand il intrebam ce face si imi spunea ca e fericit, ii simteam fericirea in glas, iar daca imi spunea ca e trist, ii simteam tristea in glas…nu am mai intalnit niciodata un om ca el sa spuna ce simte cu adevarat in orice clipa. Voi ceilalti nu aveti curajul acesta, iar eu simt ca nu sunteti sinceri chiar daca nu va pot vedea fetele!

 

Calugarul se simti rusinat si intelese cat de mare fusese maestrul sau si cat de simple invataturile!

 

Daca am putea fi si noi asemeni lui BAnkei…fara masti, fara farduri sub care sufletul abia mai respira… 

Vanda, cersetorul orb de la poartile inimilor voastre”…