os populus

Aprilie 23, 2009

Jonglam
zi de zi,asemeni
unor acrobati
cu mastile
propriilor
existente.

Uitam
ca suntem oameni,
si-ajungem mascati
de pojghitele
valorilor
prezente.

De azi..

Aprilie 21, 2009

Ma puteti gasi si pe www.blablalounge.wordpress.com.

Asa cum am mai spus, Bla-Bla este un barulet ce imi apartine. Veti gasi acolo detalii despre el, poze de la petreceri, prezentari de clienti aparte ai barului, ale staffului, meniul si multe altele.

PS: Cat de curand, voi fi mai prezent si pe monoloage cu articole noi.

Petrecere

Aprilie 13, 2009

Momente de solitudine

Aprilie 7, 2009

Vroiam sa scriu despre singuratate si solitudine si, prin documentarile mele, am dat de urmatoarele doua articole din Dilema Veche. Am lasat deoparte scrisul si va las sa va delectati cu ele:

„Viorel MOŢOC
Nu pot trăi fără mine

„Eu stau într-un local ieftin de consumaţiune, într-o berărie populară, pierdut în mulţime, şi mă gîndesc: eu nu sînt un cine, eu sînt un ce…” (I.L. Caragiale – Amicul X…).

„Şi cînd mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă învîrtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prieten… parcă toţi au intrat în pămînt!” (I.L. Caragiale – Repausul duminical).

M-am ferit cît am putut de mesele mari. Nenumărate mese mari m-au asimilat: jovial-ospitaliere insule de gregaritate într-o mare de cetăţeni singuri, cadru consacrat pentru colocvialitate veselă, adeseori grăbită şi fatalmente superficială. Acum cîţiva ani, în Vamă, mă aşezam pe terasă la Şoni şi era doar o chestiune de timp pînă să mai apară altcineva, pe urmă prietena/prietenul altcuiva, apoi prietenii prietenilor şi, din singur cum eram, doar cu cărticica mea, mă pomeneam făcînd parte din ditamai adunarea. Şi încă era bine, o chestie spontană, departe de tristeţea agapelor colegiale şi a team-buiding-urilor cu comeseni adunaţi să se veselască în mod organizat. C-aşa-s timpurile recente: se pune mare accent pe socializare şi comunicare…

Mesele mici, da, alea îmi plac. Cu doar cîteva (pînă la cinci) persoane alături, se mai poate discuta. Nu filozoficale sau idei înalte – Doamne fereşte! -, da� măcar nişte gînduri mai simţite. Şi îmi mai place, recunosc, să stau chiar singur-singurel în cafenea. Să citesc ziarele, să beau o cafea, o bere-două – un obicei mic-burghez, moştenit de la bunicul meu. Nu mă plictisesc deloc. „Doar proştii se plictisesc”, am aflat cîndva. M-am întrebat de ce o fi chiar aşa. Simplu: pentru că proştii n-au interioritate. Au mereu nevoie de cineva sau ceva prin preajmă, altfel s-ar prăbuşi în vidul propriei conştiinţe. Mă dau eu, oare, prea deştept? Educat cu întîrziate lecturi existenţialiste, am ajuns să cred că, rămînînd solitar, poţi să fii solidar. Fisură interioară? Nebunii, ei nu se plictisesc.

Eram la o altă masă, tot singur, la Tulcea. Veneam din deltă, aşteptam trenul de Bucureşti. Apare o doamnă cu evidente tulburări mentale, îmbrăcată vai de mama ei, şi-i zice fetei care servea: „Bună ziua! O cafea, vă rog! Am bani. Aştept un domn la masa mea. Îl cheamă Shakespeare”. Am mai cerut şi eu o bere. De atunci îmi tot spun că, oricît de singur aş fi, nu voi fi niciodată complet singur. Sînt singur cu cărţile, cu muzicile, cu gîndurile sau cu amintirile mele. Aşa cum, de exemplu, îmi place să mă uit la fotbal sau să merg la pescuit împreună cu prietenii, ei bine, la fel de mult îmi place să gîndesc de unul singur. Cînd eram doar un adolescent teribilist, îmi plăcea să afirm: viaţa este o chestiune personală. Azi ştiu că nu e tocmai aşa. Şi totuşi…

Uneori singurătatea este bună. Uneori singurătatea mă ajută să mă reîntîlnesc cu mine. Nu pot trăi fără mine. Cînd vorbesc despre singurătate, nu mă refer la izolarea ascetică a pustnicilor, experienţă mistică la care puţini au acces. Ar mai fi şi adînca solitudine a cosmonautului în spaţiu sau aceea a lui Charles Lindbergh traversînd pentru prima oară Atlanticul, în avion, doar în compania unei pisici. Trebuie să fii făcut pentru aşa ceva. Nu mă raportez nici la mizantropia marilor depresivi sau agorafobi, retractili la întîlnirea cu alţi semeni. Se tratează. Aici e vorba doar de singurătatea noastră, cea de toate zilele. Există atîţia bărbaţi care nu fug de acasă doar fiindcă nu are cine să le facă bagajele. Atîtea femei care rămîn fidele căminului doar fiindcă nu au unde să se ducă. Atîtea cupluri care trăiesc doar autodevorîndu-se. Atîtea familii unite doar de obsesia traiului în comun. Nici nu-şi dau seama cît de singuri sînt aceşti oameni.

Cînd mă pregăteam să scriu acest articol, m-a sunat un prieten, scriitor reputat, să mai schimbăm o vorbă. M-a ţinut două ore la telefon. După ce mă pregătisem, nu ieşisem de o zi din casă, zbang, s-a dus dracului toată singurătatea mea! Cu prietenii se întîmplă deseori ca-n dragoste: trebuie să fii cu mare grijă cînd ai de ales între apropierea care te desparte şi distanţa care te uneşte. Apropo, admir sincer persoanele capabile să spună oricînd, fără şovăire: Nu pot trăi fără tine! ” SURSA

Solitudine vs Singurătate

Singurătatea este marcată de simţul izolării. Solitudinea, pe de altă parte, este starea de a fi singur fără a te simţi singur şi poate conduce la cunoaştere de sine.

Cum lumea se mişcă din ce în ce mai repede – sau poate doar ni se pare aşa cînd un e-mail traversează lumea în cîteva fracţiuni de secundă -, avem nevoie de o varietate de moduri de a face faţă presiunilor care rezultă din asta. Avem nevoie să păstrăm măcar un simulacru de echilibru şi sentimentul că putem conduce corabia vieţii noastre. Altminteri, ne simţim supraîncărcaţi, reacţionăm disproporţionat la neplăceri minore şi avem impresia că nu putem niciodată ajunge la liman. În ce mă priveşte, unul din feluri este căutînd, şi bucurîndu-ne de, solitudine.

Acestea fiind spuse, trebuie făcută o distincţie importantă. Există diferenţe uriaşe între solitudine şi singurătate, deşi cei doi termini sînt folosiţi indistinct. Din afară, solitudinea şi singurătatea seamănă. Amîndouă sînt caracterizate de ideea de solitar. Dar asemănarea este doar la suprafaţă.

Singurătatea este o stare negativă, marcată de sentimental de izolare. Simţi că ceva îţi lipseşte. E posibil să fii cu oameni şi totuşi să te simţi singur – poate că aceasta este cea mai amară formă de singurătate. Solitudinea este starea de a fi singur fără a te simţi singur. Este o stare pozitivă şi constructivă, de acord cu tine însuţi. Solitudinea este dezirabilă, starea de a fi singur(ă) în care-ţi eşti ţie însuţi o companie minunată şi suficientă. Este starea care poate fi folosită pentru reflecţie, căutare interioară, creştere sau plăcere de un anumit fel. Lectura aplicată necesită solitudine, ca şi contemplarea frumuseţii naturii, ca şi gîndirea şi creativitatea. Solitudinea sugerează liniştea care vine dintr-o stare de bogăţie interioară. E un mod de a ne bucura de calmul care ne satisface şi din care ne tragem energia. E ceva ce cultivăm. Solitudinea te împrospătează, este o ocazie de a ne reînnoi. Cu alte cuvinte, ne îmbogăţeşte.

Singurătatea, dimpotrivă, este aspră, o pedeapsă, o stare de lipsă şi de nemulţumire marcată de simţul înstrăinării, conştiinţa unei singureli excesive.

Solitudinea e ceva ce alegi. Singurătatea este impusă asupra ta de ceilalţi.

Solitudinea restabileşte trupul şi sufletul. Singurătatea le pustieşte.

(Hara Estroff MARANO ,
în Psychology Today, 25 aug. 2003) „ SURSA