Momente de solitudine

Aprilie 7, 2009


Vroiam sa scriu despre singuratate si solitudine si, prin documentarile mele, am dat de urmatoarele doua articole din Dilema Veche. Am lasat deoparte scrisul si va las sa va delectati cu ele:

„Viorel MOŢOC
Nu pot trăi fără mine

„Eu stau într-un local ieftin de consumaţiune, într-o berărie populară, pierdut în mulţime, şi mă gîndesc: eu nu sînt un cine, eu sînt un ce…” (I.L. Caragiale – Amicul X…).

„Şi cînd mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă învîrtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prieten… parcă toţi au intrat în pămînt!” (I.L. Caragiale – Repausul duminical).

M-am ferit cît am putut de mesele mari. Nenumărate mese mari m-au asimilat: jovial-ospitaliere insule de gregaritate într-o mare de cetăţeni singuri, cadru consacrat pentru colocvialitate veselă, adeseori grăbită şi fatalmente superficială. Acum cîţiva ani, în Vamă, mă aşezam pe terasă la Şoni şi era doar o chestiune de timp pînă să mai apară altcineva, pe urmă prietena/prietenul altcuiva, apoi prietenii prietenilor şi, din singur cum eram, doar cu cărticica mea, mă pomeneam făcînd parte din ditamai adunarea. Şi încă era bine, o chestie spontană, departe de tristeţea agapelor colegiale şi a team-buiding-urilor cu comeseni adunaţi să se veselască în mod organizat. C-aşa-s timpurile recente: se pune mare accent pe socializare şi comunicare…

Mesele mici, da, alea îmi plac. Cu doar cîteva (pînă la cinci) persoane alături, se mai poate discuta. Nu filozoficale sau idei înalte – Doamne fereşte! -, da� măcar nişte gînduri mai simţite. Şi îmi mai place, recunosc, să stau chiar singur-singurel în cafenea. Să citesc ziarele, să beau o cafea, o bere-două – un obicei mic-burghez, moştenit de la bunicul meu. Nu mă plictisesc deloc. „Doar proştii se plictisesc”, am aflat cîndva. M-am întrebat de ce o fi chiar aşa. Simplu: pentru că proştii n-au interioritate. Au mereu nevoie de cineva sau ceva prin preajmă, altfel s-ar prăbuşi în vidul propriei conştiinţe. Mă dau eu, oare, prea deştept? Educat cu întîrziate lecturi existenţialiste, am ajuns să cred că, rămînînd solitar, poţi să fii solidar. Fisură interioară? Nebunii, ei nu se plictisesc.

Eram la o altă masă, tot singur, la Tulcea. Veneam din deltă, aşteptam trenul de Bucureşti. Apare o doamnă cu evidente tulburări mentale, îmbrăcată vai de mama ei, şi-i zice fetei care servea: „Bună ziua! O cafea, vă rog! Am bani. Aştept un domn la masa mea. Îl cheamă Shakespeare”. Am mai cerut şi eu o bere. De atunci îmi tot spun că, oricît de singur aş fi, nu voi fi niciodată complet singur. Sînt singur cu cărţile, cu muzicile, cu gîndurile sau cu amintirile mele. Aşa cum, de exemplu, îmi place să mă uit la fotbal sau să merg la pescuit împreună cu prietenii, ei bine, la fel de mult îmi place să gîndesc de unul singur. Cînd eram doar un adolescent teribilist, îmi plăcea să afirm: viaţa este o chestiune personală. Azi ştiu că nu e tocmai aşa. Şi totuşi…

Uneori singurătatea este bună. Uneori singurătatea mă ajută să mă reîntîlnesc cu mine. Nu pot trăi fără mine. Cînd vorbesc despre singurătate, nu mă refer la izolarea ascetică a pustnicilor, experienţă mistică la care puţini au acces. Ar mai fi şi adînca solitudine a cosmonautului în spaţiu sau aceea a lui Charles Lindbergh traversînd pentru prima oară Atlanticul, în avion, doar în compania unei pisici. Trebuie să fii făcut pentru aşa ceva. Nu mă raportez nici la mizantropia marilor depresivi sau agorafobi, retractili la întîlnirea cu alţi semeni. Se tratează. Aici e vorba doar de singurătatea noastră, cea de toate zilele. Există atîţia bărbaţi care nu fug de acasă doar fiindcă nu are cine să le facă bagajele. Atîtea femei care rămîn fidele căminului doar fiindcă nu au unde să se ducă. Atîtea cupluri care trăiesc doar autodevorîndu-se. Atîtea familii unite doar de obsesia traiului în comun. Nici nu-şi dau seama cît de singuri sînt aceşti oameni.

Cînd mă pregăteam să scriu acest articol, m-a sunat un prieten, scriitor reputat, să mai schimbăm o vorbă. M-a ţinut două ore la telefon. După ce mă pregătisem, nu ieşisem de o zi din casă, zbang, s-a dus dracului toată singurătatea mea! Cu prietenii se întîmplă deseori ca-n dragoste: trebuie să fii cu mare grijă cînd ai de ales între apropierea care te desparte şi distanţa care te uneşte. Apropo, admir sincer persoanele capabile să spună oricînd, fără şovăire: Nu pot trăi fără tine! ” SURSA

Solitudine vs Singurătate

Singurătatea este marcată de simţul izolării. Solitudinea, pe de altă parte, este starea de a fi singur fără a te simţi singur şi poate conduce la cunoaştere de sine.

Cum lumea se mişcă din ce în ce mai repede – sau poate doar ni se pare aşa cînd un e-mail traversează lumea în cîteva fracţiuni de secundă -, avem nevoie de o varietate de moduri de a face faţă presiunilor care rezultă din asta. Avem nevoie să păstrăm măcar un simulacru de echilibru şi sentimentul că putem conduce corabia vieţii noastre. Altminteri, ne simţim supraîncărcaţi, reacţionăm disproporţionat la neplăceri minore şi avem impresia că nu putem niciodată ajunge la liman. În ce mă priveşte, unul din feluri este căutînd, şi bucurîndu-ne de, solitudine.

Acestea fiind spuse, trebuie făcută o distincţie importantă. Există diferenţe uriaşe între solitudine şi singurătate, deşi cei doi termini sînt folosiţi indistinct. Din afară, solitudinea şi singurătatea seamănă. Amîndouă sînt caracterizate de ideea de solitar. Dar asemănarea este doar la suprafaţă.

Singurătatea este o stare negativă, marcată de sentimental de izolare. Simţi că ceva îţi lipseşte. E posibil să fii cu oameni şi totuşi să te simţi singur – poate că aceasta este cea mai amară formă de singurătate. Solitudinea este starea de a fi singur fără a te simţi singur. Este o stare pozitivă şi constructivă, de acord cu tine însuţi. Solitudinea este dezirabilă, starea de a fi singur(ă) în care-ţi eşti ţie însuţi o companie minunată şi suficientă. Este starea care poate fi folosită pentru reflecţie, căutare interioară, creştere sau plăcere de un anumit fel. Lectura aplicată necesită solitudine, ca şi contemplarea frumuseţii naturii, ca şi gîndirea şi creativitatea. Solitudinea sugerează liniştea care vine dintr-o stare de bogăţie interioară. E un mod de a ne bucura de calmul care ne satisface şi din care ne tragem energia. E ceva ce cultivăm. Solitudinea te împrospătează, este o ocazie de a ne reînnoi. Cu alte cuvinte, ne îmbogăţeşte.

Singurătatea, dimpotrivă, este aspră, o pedeapsă, o stare de lipsă şi de nemulţumire marcată de simţul înstrăinării, conştiinţa unei singureli excesive.

Solitudinea e ceva ce alegi. Singurătatea este impusă asupra ta de ceilalţi.

Solitudinea restabileşte trupul şi sufletul. Singurătatea le pustieşte.

(Hara Estroff MARANO ,
în Psychology Today, 25 aug. 2003) „ SURSA

14 Răspunsuri to “Momente de solitudine”

  1. anonim Says:

    desigur, ne delectam cu sunbtilitatea scrisului, nu a sentimentului ‘disecat/ analizat’, nu-i asa?
    si tot in cea ai decenta si aerisita revista din presa romaneasca de la aceasta ora -dupa parerea mea- un dibaci sonatist al cuvintelor si o statornica dragoste a mea in ale scrisului, scria, nu demult:
    ‘Am, repet, un interes monstruos ca în anumite zile să-mi placă ce scrie extraordinar fie şi un necunoscut, mai ales un necunoscut, deşi sînt suficiente două-trei măgării zilnice ca să-mi treacă orice chef de laudă a semenilor. În fond, exerciţiile de admiraţie ale lui Cioran, a căror nevoie a resimţit-o în amurg, spun ceva bulversant despre nihilistul acela. Mă întreb însă cine din jurul meu ar „gusta” o admiraţie ca aceea în faţa lui Eliade, căruia îi putea ura să nu fie obsedat de succesul la public şi chiar să nu-l obţină, spre binele şi meritul operei! În sfîrşit, toate aceste intimităţi devin stingheritoare şi poate că nici nu sună convingător. Să accept că sînt un generos, totuşi? Mă ia, mai degrabă, un frison de îngăduinţă cu mine însumi care mă duce la a dezvălui că acest articol l-am scris în urmă cu vreo zece ani, în Dilema, şi încă mă pot uita drept în ochii lui. Mă exprimă, încă, integral. Rezistă. E verbul mult mai important decît orice adjectiv de binefacere. Orice efemeridă de articol e obsedată să reziste măcar un deceniu.’
    as fi pitut sa aleg alt fragment, mai vechi, scris de catre Radu Cosasu in alta parte, dar as fi ocupat prea mult spatiu; si asa cred ca am abuzat … multumesc, oricum si un gand de recunostiinta pentru alegerea facuta de catre dumneata

  2. anonim Says:

    imi permit o curiozitate: cei trecuti ca fiind lecturile dumitale obisniute sunt monotoni sau sunt Monotonii ?🙂

  3. adelina Says:

    citind randurile de mai sus mi-am amintit de o melodie frumoasa … Georges Moustaki

    Ma solitude

    Pour avoir si souvent dormi
    Avec ma solitude
    Je m’en suis fait presqu’une amie
    Une douce habitude
    Ell’ ne me quitte pas d’un pas
    Fidèle comme une ombre
    Elle m’a suivi ça et là
    Aux quatre coins du monde

    Non, je ne suis jamais seul
    Avec ma solitude

    Quand elle est au creux de mon lit
    Elle prend toute la place
    Et nous passons de longues nuits
    Tous les deux face à face
    Je ne sais vraiment pas jusqu’où
    Ira cette complice
    Faudra-t-il que j’y prenne goût
    Ou que je réagisse?

    Non, je ne suis jamais seul
    Avec ma solitude

    Par elle, j’ai autant appris
    Que j’ai versé de larmes
    Si parfois je la répudie
    Jamais elle ne désarme
    Et si je préfère l’amour
    D’une autre courtisane
    Elle sera à mon dernier jour
    Ma dernière compagne

    Non, je ne suis jamais seul
    Avec ma solitude

  4. Liana Says:

    Dacă tot e de amintit lucruri la citirea post-ului, apăi mie mi-a amintit de prima pagină din Amurgul gândurilor, cu „singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul”. Și se referă, de fapt, la ceva între singurătate și solitudine.

    Că tot am apucat să citesc comentariile după ce l-am scris p-ăsta și înainte să dau submit, nu-s prima cu trimitere la Cioran, da’ na…

  5. madgie Says:

    pe banca aceea se poate aseza doar singuratatea sau solitudinea… dar exista vreo diferenta? cred ca da
    frumos blog!

  6. monoloage Says:

    @ana sunt asa cum sunt ei..si ii apreciez pentru asta…si…eu iti multumesc tie..
    @adelina multumesc pentru muzica…nu o stiam
    @liana intre singuratate si solitudine cred ca exista alegerea…
    @madge pe banca aceea sta doar sufletul…merci de aprecieri si bine te-am gasit.

  7. ana Says:

    Dragos, daca as sti ca nu ai déjà cartea, as veni la baruletul tau ca sa iti ofer /daruiesc cu drag ultimul ‘RAPORT ASUPRA SINGURTATII’ scris de Buzura, dar, cum sunt convinsa ca il ai, iti las doar acest mic fragment, peste care am dat din nou, in aceste zile destul de agitate, care te arunca si mai tare inspre singuratate; si eu iti multumesc si stiu, se cuvine sa imi cer politicos scuze:
    ‘ Din tot ce mi-a fost dat sa traiesc ,mi-a ramas doar singuratatea… Care ar fi unitatea ei de masura ? oricum o accept, asa cum, odinioara am acceptat iubirea si moatea.Ea este singura legatura… stiu ca este viata, ultima durere, umilinta de a fi mai fragil decat vegetatia violent de vie din fata geamului si care an de an va muri spre a renaste’
    Zile frumose si sarbatori pline de lumina adevarata!

  8. monoloage Says:

    Ana, nu am citit cartea. O s-o caut sa ma apuc de citit. Multumesc pentru idee. Zile frumoase si tie!!


  9. […] cu toporul, iar drumurile erau pline de aşchii precum carnea noastră cea de toate zilele şi lumina ochilor şi pajiştea albastră văcsuită cu diabet. în mai toate geamurile ţăndări de lemn de sticlă […]

  10. clarisa Says:

    singuratatea nu ti-o poate impune nimeni,ci doar tu insuti,ea este unele din motive sa intri pe poarta solitudinii.poti gasi respingere in jurul tau dar daca in tine nu gasesti atunci singuratatea care celalalt crede ti-o poate impune,lui insusi si-a creat-o caci tu nu l-ai respins si ii esti inca alaturi.

  11. fireflight Says:

    Frumos scris si o buna melodie aleasa.

  12. MddM Says:

    prea bun pentru gazeta de perete.

    din cite am observat acolo nu este loc pentru alienare ‘Singurătatea, dimpotrivă, este aspră, o pedeapsă, o stare de lipsă şi de nemulţumire marcată de simţul înstrăinării, conştiinţa unei singureli excesive.’
    sau nu am inteles eu bine ?

    si in singuratate, ca si in solitutine (ah!), gustul placintelor este acelasi

  13. MddM Says:

    multumesc pt aprobare, Dragos, dar nu te miri cum de stiu toate blogurile tale ?
    ar fi un indiciu, usor de identificat, dar nu spun mai mult.
    succes pe mai departe!
    si muza buna🙂

  14. Dragos Says:

    @fireflight si MddM va multumesc pentru cuvintele frumoase


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: