Undeva..

noiembrie 18, 2009

Undeva, pe o colina, un violonist solitar isi trimite, in departare, sunetele sufletului. Glasul viorii suna a gafaiala furioasa, neinteligibila, un galgait prelung si jalnic, a sufocare. Sunt sentimente  puse pe un  portativ facut a-ti inchide sufletul in tine si a nu-l mai lasa sa iasa niciodata. Coardele viorii ma cuceresc si-mi las simturile sa se piarda pe valurile muzicii. Abund auditiv, pana dincolo de satietate, de insemnarile calatoriei violonistului.

Cu fiecare nota ce se revarsa, aflu cand a iubit, pe cine, de cate ori si de ce nu mai iubeste. Ma simt un voyerist al vietii lui puse pe note.
Arcusul incepe sa iubeasca corzile, intr-un ritm alert, ca si cum doua trupuri s-ar contopi si s-ar transforma intr-un androgin perfect si totusi plin de defecte. Muzica face legatura intre melancolie si imaginatie,cantandu-mi filosofic despre faptul ca melancolia este un privilegiu si nu un necaz, o virtute si nu un defect, o binecuvîntare si nu un blestem.
Violonistul omogenizeaza, sub bagheta de alchimist al notelor, sentimente ce-mi pun culoare in mine,  ridicandu-ma, prin asociationism tematic, la nivel de stare poetica, intercalandu-ma printre crampeiele muzicale ale vietii sale. Ma regasesc ca element reprezentativ complementer al anumitor note, ce strapung noaptea. Traiesc un exercitiu ludic si artisitic, unde amintirile si sentimentele traite detin prioritate. Si canta…transformand cotidianul meu si-al lui intr-un experiment artistic. Ma misc printre evenimentele vietii mele odata cu
notele vioarei, lucrurile mici gasindu-si un sens mare, trairile simple relevand o muzica secreta, subtila si angelica în sonoritate.
„Canta mai tare!”, ii strig in gand. Si canta…iar eu, ajung sa ma pierd…undeva.