Opera

Ianuarie 28, 2010

Se aseza tacticos pe scaun, isi pocni degetele, isi aranja partitura in fata, paharul de vin rosu pe marginea pianului si se opri. Oare ar trebui sa cante dupa partitura sau sa-si lase imaginatia degetelor sa cante ce simt ele cel mai bine?.. Lua o gura de vin si-si puse cotul pe clape, scotand un sunet strident ce rasuna in toata camera.  Testase toate partiturile, fusese pe toate scenele cunoscute din lume, dar nicio muzica nu se incadrase in cerintele lui auditive si sufletesti.  Simtea ca-si pierde prestidigitatia degetelor cantand doar ce au scris altii. Stia ca are atat de multe de spus. Si totusi, de ce nu am spus-o pana acum, isi zise.  Vroia sa puna in note sublimul si profanul, salbaticirea si spiritul omului, sa scoata la lumina comorile ascunse in oameni, sa-i faca sa-si doreasca sa se opreasca din agitatia cotidiana, sa uite de tot si toate, iar muzica lui sa devina o parte importanta, definitorie a vietii  tuturor. Isi lua un creion si niste foi si incepu sa asterne pe acestea anumite note. Notele exprimau mijlocirea dintre el, creatorul, si publicul ce ii va devora viziunea sa asupra lumii. Jocul muzicii pe portative incepea sa se modifice fundamental pe moment ce descrie lumea. Note inalte, joase, ascutite, duioase, creau un amalgam de sentimente, de trairi, de fapte. Luate separat, il inspaimantau, in special notele stridente ce-i umpleau portativul. Descoperea, pe masura ce-si continua compozitia, ca opera lui, avea foarte multe sunete stridente.  In termeni de sociologie culturala pusi pe portative, descoperea o scadere progresiva a calitatii umanitatii. Constientiza acest fenomen deviant, iar notele incepura sa ii apara in forme grotesti. Se simtea responsabil de terminarea operei, de a arata lumii ce a ajuns, ce ar trebui sa schimbe, cum ar trebui sa-si largeasca sau sa-si inchida granitele sufletului si sa-i scoata din turnul de fildes in care acestia traiau. Isi aduse sticla cu totul langa el. Vroia sa se familiarizeze cu beautitudinea groteasca a primului act, plina de simbolistica creata prin corespondentele  muzicale. Tabloul operei sale, de pana acum, era o invazie si-o aglomeratie de sentimente nauce, de ipocrizie, de minciuna si, doar undeva, intr-un colt, ca si cum un pictor isi aduse aminte ca ar trebui sa lucreze si cu vreo culoare nu doar sa creioneze in tus, se iveau note suave, pastelate muzical, proiectate intr-un spatiu ideal, ce coborau treptat in universal uman, cu teama de intoarcerea in realitatea cotidiana.  Cu toate acestea, la o prima “degustare” a clapelor , opera lui completa fiecare tablou uman, definind fiecare context socio-cultural, intr-un mod anecdotic sau intr-un registru al emotiilor profunde, astfel incat, sunetul muzicii si informatia ce ti-o transmitea auditiv, se contopea intr-o simbolistica totala. Cu fiecare nota cantata de degetele sale, maestrul isi simtea sufletul rasucindu-se, dand frau lacrimilor ce-i cautau usita ochilor. Daduse la o parte barierele puse de oameni, iar degetele vorbeau deschis, transpunand in imagini muzica, despre durere.  Experienta propriei opere  nu-i dadea ragaz sa bajbaie, sa rateasca prea mult pe drumul intelegerii omului, pentru ca ceea ce compusese, ii arata cum sa priveasca, ce sa perceapa, unde sa ajunga, cum sa schimbe. Aventura cunoasterii oamenilor ce-l inconjurau, cat si a descoperirii de sine, isi continua efervescenta  muzicala. Afara, razbateau acordurile melodioase, facand “victime” printre cei ce treceau  pe sub fereastra maestrului.  Efectul operei sale era asemanator cu cel al unei operatii reusite pe ochii unui orb. Murmurul multimii, ce se aduna, din ce in ce mai mare, sub geamul deschis al pianistului, ca o poarta spre adevar, arata fascinatia si deschiderea uluitoare, cat  si dorinta  de a se apropia mai mult de constientizare a sinelui si a complexitatii umane.  Bucata lui de muzica starnise interesul, curiozitatea si, in final, isi dovedise puterea de a produce schimbari la nivelul unor mecanisme sociale intepenite. Plangea si canta in nestire aceeasi bucata muzicala, nestiind ce se intampla sub geamul sau. Nu auzea ca lumea impietrise odata cu primele acorduri muzicale si ca isi cautau constiinta de mult pierduta.  Degetele sale  cantau sub o ploaie de lacrimi. Simtea cum o durere imensa ii sfasie tot trupul, nu ii venea sa creada ca oamenii sunt asa cum ii descria opera sa. Cu un ultim efort, isi retrase degetele de pe pian si se opri. Lua ce mai ramasese in sticla si bau totul. Apoi, fara un cuvant, se arunca pe geam. Tot ce isi mai putu aminti, inainte sa se cufunde in liniste, era multimea imensa ce acoperea parca tot orasul, toata lumea, imbratisata…

Intalnirea

Ianuarie 27, 2010

Cand am deschis usa sa vad cine imi tot deranja linistea, nu ma asteptam sa vad pe cineva asa de mic. A avut noroc ca m-am uitat inspre presul de la intrare, pentru ca altfel i-as fi inchis usa in fata. Dar, l-am vazut! Ma uitam la el, mirat, intrebandu-ma ce imi cauta la usa, asa, zgribulit de frig, cu parul valvoi. Oare de ce tocmai la mine?!…L-am ciufuluit  un pic si l-am poftit in casa, numai sa nu il mai vad tremurand tot in fata usii. Nu i-am zis nimic si l-am bagat in bucatarie, la un ceai cald, si, in timp ce il bea, sa-l studiez indeaproape. Il analizam cum tinea cana calda de ceai intre manute si cum sorbea tacticos, bucurandu-se de fiecare  moment al caldurii licorii ce-I cuprindea trupul maruntel. Ochii lui mari inconjurau camera ca, apoi, sa ma fixeze, vrand sa-mi spuna ce cauta la mine in casa. Nu stiu de ce, dar prezenta lui, imi facea bine. Imaginea unui individ, aproape fictional, datorita inaltimii sale,  nascut odata cu speranta, prindea contur in mintea mea, educata de doua voci, ce ma avertizau sau anuntau, dupa caz,  ca micutul , cumva, se intorcea in familie. Pe masura ce ii cautam semnificatia inaltimii sale (de liliputan, marca Swift, insa depozitar al unor multiple straturi de intelesuri culturale, intr-o lume plina de pitoresc fad), termenul de „mic” isi reconfigura aria semantica, iar „mic” capata noi valente si un nou spatiu imens, ce parea a  avea destul de mult loc in trupul pipernicit al vizitatorului. Parea ca micutul isi restructurase cavitatea corporala, in asa fel, incat, sa poata cuprinde toata populatia unei lumi fara forma, dar plina de sentimente de mult  uitate de lumea promiscua in care eu traiam. O lume din care, cunosc destui, toti ar incerca o evadare din ritmul turmei, insa, doar catorva le reuseste.

Ma uitam la el si ma simteam ca in prima zi de Craciun, gandidu-ma cu ce va veni Mos Gerila, desi nu fusesem un copil cuminte in acel an. Stiam ca intrasem in colimatorul lui, datorita prostiilor ce le facusem dar, totusi asteptam sa vina cu un cadou frumos. Stiam, in inocenta mea, ca totusi meritam ceva bun. Eram doar un copil, nu?! Senzatii stranii si, in acelasi timp, placute, ma cuprindeau in timp ce ma pierdeam in ochii lui mari, caldurosi. Ma simteam ca un recrut, luat dintr-un mediu umil, cu un profil tehnic definit de vorbele nespuse, lasate de micut in cana de ceai, si, in acelasi timp, il simteam ca un ctitor responsabil al unei noi lumi de care voi apartine. Imi vizualizam viata traita pana in momentul intalnirii sale. O natura moarta cu lumanari aprinse ce urma sa aiba o curba ascendenta, ce se va imbogati semnificativ in bine, iar bilantul de pana atunci, ce-l socoteam la fiecare linie de sosire, nu ma va mai bantui, si, incepand de la primele cuvinte, care-mi vor fi adresate de catre liliputanul din fata mea, voi fi rasplatit de aplauze vii la scena deschisa. Soarta si eu isi schimbau mastile.

Isi lasa cana pe masa, lingandu-se incet pe buze, imi lua mainile in manutele sale, desi mai bine zis si le-a ingropat in ale mele, si se ridica pentru a ma saruta pe frunte. Am simtit , in acel moment ca am acces oriunde in aceasta lume, acces pe care, pana in acel moment, desi facusem multe cereri scrise, imi fusese interzis, iar tot ce facusem pana atunci sau considerasem important fusese doar un mimat. De slaba calitate actoriceasca. Acum, pe scena vietii mele, se schimbau panourile, actorii isi schimbau costumele iar lumina devenea mult mai vizibila. Prin acel sarut imi vorbea despre mine, despre visele mele, spaimele si bucurille mele. Ma lasa sa inteleg ca am trait conform unui model in care viata scursa poate deveni rutina, secata de orice emotionalitate care initial exista, dar, pe care, timpul a erodat-o. El, cel mic, ma lasa pe mine sa inteleg ca, de acum, instalat in aceasta relatie, de bucurie totala a regasirii maruntului, o relatie pe care nu m-am gandit s-o cultiv, imi pot pastra emotiile ce le credeam uitate. Iar sentimentul ce ma cuprinsese, ma lasa sa inteleg, ca se poate intampla oricui, mai devreme sau mai tarziu, daca oamenii nu si-ar amenda dur iesirile emotionale. Cine poate concepe ca bucuriile mari vin tocmai din lucrurile mici? Modelul cultural, prescriptiile proprii ne fac sa ne conformam si sa uitam a reflecta asupra acestora, considerand ca doar in povesti exista acel „si au trait fericiti pana la adanci batrenete”.

Inainte sa-l acoper cu plapuma si sa-l pup pe frunte  de somn usor, l-am intrebat totusi:

–  Cum te cheama scumpul meu?

–  Big.

Viata se grabeste, rapida caravana.
Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.
Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana,
Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! In el gasi-vei Viata-fara-moarte.
Pierduta tinerete din nou ti-o va reda,
Divinul timp al rozei si-al inimii curate!
Traieste-ti clipa data! Caci clipa-i viata ta!

Grabite ca si apa si repezi ca un vânt
Ce-alearga prin pustiuri, fug zilele-mi putine.
Si totusi doua zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri si ziua care-o sa vina mâine.

Nu depasi prezentul cu gândul! Stii tu oare
Macar daca-ai sa termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De saptezeci de veacuri în neant au disparut.

În parfumatul prier, când – beata de iubire
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine.
De m-as gândi atuncea la rai si mântuire,
N-as pretui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tineretii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l pretuiesc.
Nu ma certat. E aspru, caci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciuna nici adevar viclean.
Dar vesnic s-în cetatea de vin trandafiriu.
Mi-e parul alb, prieteni. Am saptezeci de ani.
Vreau sa ma bucur astazi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs si floare.
Serbeaza orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu tine seama de vicii sau virtuti. :
Nu numara matanii, nici ochii ce-i saruti.

Priveste-n jur durerea cu mii si mii de fete.
Cei dragi sunt morti. Esti singur cu palida tristete
Ridica însa fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp sa-l plângi.

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:
„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a clarului de luna?

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! Ia asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara…

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâne.
Tu bucura-te astazi! Atâta Iti ramâne.
Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.

Ce rusinos e timpul celui gândind amar
Ca-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harta bea vin dintr-un clestar,
Caci poate mâini clestarul o piatra-o sa-l sfarâme.

Fa-ti rost de vin si-o fata cu chip de heruvim,
– daca heruvi exista. De Rai grija sa n-ai,
caci în afara dragei si-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – daca este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cadea-vom în curând
Nepasator destinul ne va calca-n picioare.
Ridica-te copila – o, cupa vrajitoare!
Da-mi buzele aprinse cât înca nu-s pamânt!

Nadejdi nesabuite mi-au risipit, iubito,
În vânt multi ani din viata. Dar timpul ce-mi ramâne
Din plin de-acum trai-l-voi. Vreau prin intensul mâne
S-ajung din urma viata pe care n-am trait-o.

Vreau doar o cupa plina, o pâine de jumate
Si-o carte de poeme. Si daca sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruina, – mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o suta de palate.

În zori într-o taverna s-a auzit un glas:
„O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnati-l iar în cupe, înainte ca destinul
Cu lacrime sa umple paharu-acestui ceas!”

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tacere!
Iti voi gasi balsamul ce vindeca si minte!
Vreau sa-mi revad iubita, cât inima o cere.
Vreau sa traiesc! Caci mortii nu-si mai aduc aminte.

Nu-ti rasadi în suflet copacul întristarii,
Ci rasfoieste zilnic a desfatarii carte.
Bea vin si poarta-ti pasii pe caile-ncântarii,
Caci masurat ti-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârsit e Ramazanul! O, inimi vestejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poarta vinul – negutatori de visuri.
Redati-ma vietii, chemari ale iubitei!

În loc s-o fad sa cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ti-ai pus-o în lanturi de mâhnire…
Iar mintea ta si chipul ti le-ai îndoliat.
– Ma tot uimesc într-una: „Ce ignorant ciudat!”

Priveste! Trandafirul se leagana în vânt.
Ce patimas îi cânta de sus privighetoarea!
Bea! Ca sa uiti ca vântul va scutura azi floarea
Si va lua cu dânsul fermecatorul cânt…

Ce-i întelept? Sa-ti bucuri camarile fiintei
Având în mâna o cupa. Ce-a fost si ce-i de fata
Sa nu te mai framânte. Fa-ti dintr-o clipa-o viata
Si sufletul sloboade-l din temnitele mintii.

Nimic n-au sa te-nvete savantii. Dar alintul
Suav al unor gene o sa te instruiasca
Ce este fericirea. Preschimba-n vin argintul,
Caci tarna e grabita ca sa te gazduiasca.

S-au desfacut în juru-mi, aprinsi iar trandafirii.
Desfa-ti si tu simtirea în bucuria firii.
C-un înger blond alaturi, ia cupa si-o desarta,
Caci îngerul cel negru al mortii-asteapta-n poarta.

de Omar Khayyam



Tango?

Ianuarie 4, 2010

Evoluam bidimensional, prin franturi de gesturi spasmodice, suite si –ntrerupte, devenind prizonieri ai unei  fresce  corporale din fundal.  Schitam miscari armonice, pline de taine si inversunari, sfarsind asemeni unor papusi stricate, intr-un loc neatins, undeva,  in adancul unei  depresiuni a sufletului.