Stafia

iunie 16, 2010

Daca ne-am examina ultimii 20 de ani, am descoperi o reprezentare scenica, monologala, in fata unei sali goale. O reprezentare ce a insemnat o continua provocare pentru noi. Ca persoana. Astfel, de la inceput, am pierdut punctul de pornire al unei dezbateri si cu ceilalti.

Am ajuns sa fim o realitate singulara, pusa in relatie cu inexistenta unui plural minim, o realitate ce ne plaseaza sub semnul incertitudinii, al indoielii, al ezitarii de a mai urca pe scena. Stim ca sala va fi tot goala. Sperantele unei sali pline sau al unui dialog cu un alt actor pe scena  au apus odata cu ultima fasie de afis, rupta de un necunoscut, de la intrare.

Ne trezim pentru a intra intr-un teatru golit de orice sentimente umane. Un teatru pe care-l bantuim prin aparitii efective conform unei tipologii fantomatice furnizate de tragedia greaca. Traim drama fantomei care nu izbuteste sa se faca inteleasa de cei din jur, zbatandu-se neincetat sa evadeze intr-o lume cu forme si dialog.

O lume, insa, disparuta.

Reclame