Povesti muritoare

iunie 22, 2010

A fost odata ca niciodata. Ca de nu ar fi, nu s-ar povesti. Cam asa incepeau povestile copilariei noastre. Povesti, in care, putini mai credem. Aspectele emotiei launtrice la descoperirea unei lumi, in care ne imaginam personaje de poveste inteligente, pline de compasiune si curajoase, au inceput sa se perimeze sau chiar au disparut cu totul. Multi nu mai credem ca zmeul sau vrajitoarea o sa moara. Din contra. Mai ales, cand vad zmei si vrajitoare ce o duc bine-merci, zilnic, in jurul lor.

Personajele bune au ajuns, astfel, cele vazute cu ochi rai in situatia de fata. Ceea ce, intr-o perspectiva psihanalitica, ar fi creat, in alte vremuri, virtuti terapeutice, ajutandu-ne sa ne confruntam temerile copilariei, in ziua de azi, povestile noastre pline de foarta multa sexualitate si conotatii falice, duc la angoase, frustrari si conflicte interioare cu sinele.

Mai multe detalii despre cum au ajuns povestile nemuritoare sa fie muritoare le gasiti la Dina Goldstein.

Pentru cei care mai spera sau mai cred, le recomand urmatoarea piesa: