Fragmente

Mai 26, 2016

Bansky - banksy.co.uk

Photo: Bansky – banksy.co.uk

„Deasupra tuturor, Conducătorul suprem învăluit în cultul personalităţii sale. Exagerarea paroxistică a rolului conducător al partidului unic, absenţa alternativelor politice corective, anihilarea societăţii civile și a dialogului social, atomizarea individului înregimentat în <societatea de masă>, minciuna și incomunicarea <limbii de lemn> a ideologiei cadenţate propagandistic, represiunea fizică și manipularea politică – acestea sunt tonurile sumbre ale tabloului subvieţii din orice colectivitate supusă dictaturii totalitare”
Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane.Tipologii, dinamică, perspective (Iași:Editura Moldova, 1992), 152.
„Sfârșitul lumii comune vine atunci când ea nu mai este văzută decât sub un singur aspect și când nu i se mai permite să se înfăţișeze decât într-o singură perspectivă” Hannah Arendt, Condiţia, 53
Mișcările totalitare sunt posibile oriunde se găsesc mase care, dintr-un motiv sau altul, au căpătat gustul de organizare politică. Masele nu sunt menţinute laolaltă prin conștiinţa unui interes comun, și ele sunt lipsite de acea logică specifică claselor, care se exprimă prin urmărirea unor obiective precise, limitate și accesibile” Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu (București: Humanitas, 1994), 411.

„Lumea zilelor noastre trece printr-o criză fundamentală ce se manifestă în sfera economiei mondiale, a ecologiei și a politicii globale” Hans Kung, Yes to a Global Ethic, 12.

„Își merită viaţa, libertatea, acela ce numai zilnic și le cucerește ne-ncetat” Goethe
„Astăzi, întrebarea nu mai este: care e sensul politicii? Pentru acei oameni din toate colţurile lumii care se simt ameninţaţi de politică, din rîndul cărora cei mai buni se distanţează conștient de ea, întrebarea mult mai relevantă pe care o adresează și și-o adresează este: mai are încă politica vreun sens?” Hannah Arendt, Făgăduinţa politicii (București: Editura Humanitas, 2010), 195.
„Frica și răul sînt fraţi siamezi” Zygmunt Bauman, Liquid Fear (Cambridge: Polity Press, 2006)
„Cu sentimentul că îi vorbea lui O’Brien și că, de asemeni, el instituia o axiomă importantă, a scris: « Libertatea e libertatea de a spune că doi plus doi egal patru. Dacă acest lucru e recunoscut, toate celelalte decurg de aici »“ The Penguin Complete Novels of George Orwell (Harmondsworth:Penguin, 1983), 790, apud. Rorty, Contingenţă, 272.
„„ambele pasaje pot fi văzute ca spunând că nu contează dacă e adevărat, cu atât mai puţin dacă acest adevăr e «subiectiv» sau «corespunde realităţii externe». Tot ce contează e că, dacă tu îl crezi, îl poţi spune fără să fii lezat. Cu alte cuvinte, ceea ce contează e capacitatea ta de a discuta cu alţi oameni despre ceea ce îţi pare adevărat şi nu ce este de fapt adevărat. Dacă avem grijă de libertate, adevărul poate să aibă grijă singur de el însuşi“” Rorty, Contingenţă, 278.
„Măi, de aicea veţi ieși atât de dezumanizaţi încât vă va fi rușine să vă uitaţi în oglinzi! Voi care nu vreţi să fiţi alături de noi, veţi deveni niște monștri pentru voi, chiar în faţa voastră veţi arăta ca niște monștri, cu metodele pe care le avem“ Ilieșiu, Mureșan, Genocidul, Fragmentul nr.9:Aristide Ionescu.
„Durerea fizică nu are voce“ SCARRY, Elaine, The Body in Pain: The Making and Unmaking of Modern World, Oxford: Oxford University Press, 1985
„Puterea nu e o proprietate, nu e o capacitate; puterea nu e vreodată altceva decât o relaţie” Michel Foucault, Trebuie să apărăm societatea

Fragmente din „Privind viața” de Garabet Ibrăileanu:

Underwater Sculpture Park, Grenada

Underwater Sculpture Park, Grenada

„Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalți nu le face onoarea intransigenței tale.

Nimene nu reclamă mai mult toleranța decât cel netolerant, pentru că toleranța ta este condiția de viață a netoleranței lui.

Câte milioane de vorbe ai spus tu în viața ta! Ai spus vorbele care sunt în Shakespeare, în Goethe și în Kant. Numai că le-ai combinat altfel.

Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate: acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilității: copii.

Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzație, un sunet, o culoare, atingerea mânii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire.

Mai degrabă vei păstra relații bune cu cineva dacă nu-i dai nimica, decât dacă-i dai mai mult decât poți continua să-i dai – sentimente sau lucruri.

Omul nu renunță decât la ceea ce nu-i trebuie, ori la ceea ce e imposibil. Dar pentru aceasta i se cere multă filozofie.

Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede.
Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede.

A regreta că nu te-ai născut altfel, este a regreta că te-ai născut tu, și nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel, este a dori să mori tu și să se nască altcineva. Căci tu, tu ești tu.

Toți oamenii doresc un lucru simplu, naiv, logic: ca universul întreg să se comporte astfel, încât să le fie bine lor – și le e necaz dacă cumva universul, la începutul lui, a apucat pe o altă cale decât în vederea acestui scop.

Cineva spunea: Prostiile și absurditățile celor de aproape mă înfurie. Ale celorlalți mă amuză.
Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și, dacă sunt prea proști, reușesc să se înșele singuri.

Nu uita un moment că în orice raport cu oamenii ești în stare de război. Cu dușmanii, cu prietenii, cu cunoscuții, cu străinii, cu femeia sau cu iubita ta – bagă de seamă ce vorbești și cum vorbești, cât și când îi frecventezi, cum te arăți: vesel, trist, indiferent, tăcut ori vorbăreț. Nu fi un moment distrat, nu te iluziona un moment că ești în stare de pace ori de armistițiu, căci celălalt te-ar surprinde.

Pentru o femeie toți bărbații sunt bărbați, afară de acela pe care nu-l mai iubește.

La furie, mintea celui inteligent intră în ebuliție, a prostului se sleiește.

Omul, creând civilizația, a făcut tot ce a putut ca să-și dezvolte inteligența pe dezagregarea instinctelor. Și acuma nu-i ajunge toată inteligența ca să suplinească ceea ce făceau instinctele fără nici o sforțare.

Nu există viață viitoare… afirmă mintea noastră științifică. Dar ce poate să știe mintea noastră, născută pentru o incompletă adaptare a unui puțin complicat organism la un puțin variat mediu?

Dacă n-ai în tine destulă politețe pentru toată lumea, fii mai politicos cu inferiorii decât cu egalii, mai politicos cu egalii decât cu superiorii. Lipsa de politețe față cu egalii și cu superiorii este numai o necuviință, care îți poate atrage represalii, pe când față cu inferiorii este o cruzime și o lașitate, căci provoacă o durere care nu poate riposta.

O nenorocire venită din propriile noastre greșeli e tot atât de fatală ca și una venită din senin, dar iluzia liberului arbitru ne face să suferim cu atrocitate de cea dintâi, pentru că ni se pare că am fi putut-o evita.

În infinitul timpului și al spațiului, ne-am întâlnit în aceeași nebuloasă, în același sistem solar, în aceeași planetă, în același secol, în aceeași generație, în aceeași țară, în același loc, sub același acoperământ, și totuși ne urâm, ori cel puțin ne suntem indiferenți, în loc să ne aruncăm unii în brațele altora, inteligenți și proști, buni și r[…]nmărmuriți de spaima naturii infinite și ostile.

De-a lungul evoluției, nu se observă creșterea nici unui alt organ al omului, afară de creier, condiția materială a conștiinței. Ar fi interesant de știut dacă mai există un alt animal care să fi suferit în cursul vieții o asemenea nenorocire.

De-a lungul vremii, patru evenimente hotărâtoare în viața sufletească a omenirii: apariția ideii de moarte în conștiință, pierderea credinței în Dumnezeu, însumarea noastră în zoologie și reducerea planetei la un vremelnic fir de țărână în infinit.

Dacă, apucând pe un drum, ți-ai rupt un picior, nu regreta că n-ai apucat pe un altul, căci nu știi dacă nu ți le rupeai pe amândouă.

Inteligenții se împart în două: buni și răi. Proștii se împart în una: răi.

Un prost nu spune lucruri inteligente, dar un inteligent spune multe prostii. O sută de mii de proști nu fac un inteligent, dar o sută de mii de inteligenți fac un prost. În lume, prioritatea o are prostia.

În fiecare moment sunt în lume milioane de discuții ori de neînțelegeri între doi sau între mai mulți oameni, și fiecare rămâne convins că dreptatea e de partea lui, deși este evident că din toate aceste milioane de antagoniști numai jumătate au dreptate în cazul cel mai bun, și nici unul în cazul cel mai rău. E amuzant.

Nu te certa cu viața. Nu fi o ființă abstractă! Frecventează societatea, petrece, glumește, joacă cărți, bea, ia-ți o amică, ori, dacă nu se poate, fă ceea ce se zice că făcea Sainte-Beuve prin coridoare cu personalul de serviciu de sex. Nu te certa cu viața, nu face pe cimpanzeul abstract!”
Mai multe sfaturi despre viata le gasiti citindu-l pe Garabet Ibrăileanu.

de Pasti…

Aprilie 22, 2011

Brevis 2

Ianuarie 18, 2011

1. am relansat site-ul si blogul Danei Savuica. Mai multe detalii, despre cum arata site-ul/ blogul si ce scrie Dana, vizitati link

2.  66 de orase si orasele pitoresti din Europa de vizitat: link

3.  pictura 3d pe sticla: link

4. un proiect fotografic interesant: link

5. UPDATE – din partea lui neacostache pentru cei ce vor sa ajute un copil: link

Si, ceva muzichie, pentru martea aceasta:

Un 2010 monologic

Ianuarie 2, 2011

Conform statisticii WordPress.com, in 2010, m-am descurcat destul de bine:

Healthy blog!

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Statistica monotona

Featured image

Aproape 3 milioane de oameni viziteaza Taj Mahal-ul anual. Monoloagele au fost „clickaite” de 29,000 ori in 2010. Daca Monoloagele ar fi fost Taj Mahal, vizitatorii mei ar fi terminat de vazut ce era important in 4 zile.

In 2010 am scris  24 de posturi noi, crescand arhiva blogului pana la 271 posturi.

Cea mai ocupata zi a fost 27 februarie cu  235 de vizualizari. Postarea cea mai cautata a fost Do you love me?.

Vizitatorii

In 2010 cei mai multi vizitatori au venit de la dono.ro, blogger.com, mail.yahoo.com, search.conduit.com si neacostache.com.

Altii au venit cautand pe Google urmatoarele cuvinte:  love, monoloage, tigru, ninge si ploaie.

Posturile anului 2010

Acesta este un top, conform vizualizarilor:

1

Do you love me? April 2008
20 comments

2

Cantand …in ploaie November 2007
15 comments

3

Aripa de inger July 2009
13 comments

4

Riscul de a fi May 2007
119 comments

5

Povesti zen primite in dar (1) June 2007
9 comments

Ce va fi in 2011…ramane de vazut. La multi ani!

Ghepardul

August 31, 2010

Sunt in pana de inspiratie ori, pur si simplu, aceasta este directionata in alt domeniu. Intre timp, pe langa muncile de rigoare, in timpul liber, ma delectez cu diverse carti si singurul meu ziar saptamanal, Dilema Veche.  Astfel, in numarul 341, am descoperit un articol pe care il impartasesc cu voi.

Codrin Liviu Cuţitaru

Ghepardul

M-am întîlnit deunăzi cu un coleg din Universitate, faimos pentru devotamentul său în munca de cercetare. Ani de zile s-a închis prin biblioteci, refuzînd obstinat orice distragere de la complicatele lui investigaţii academice. O asemenea „distragere“ (respinsă convulsiv, ca într-un straniu ritual exorcizant) a fost, se înţelege, munca administrativă. Deşi o tentaţie pentru mulţi universitari – datorită perspectivelor de vizibilitate pe care le oferă –, funcţiile de orice fel nu l-au tentat deloc, în trecut, pe amicul meu. Dimpotrivă, a fugit de ele cu o înverşunare aproape patologică, strigînd mereu, cînd „pericolul“ electoral se contura la orizont: „Pe mine şef (de colectiv, departament etc.) mă veţi putea face doar mort. Împăiat, da, sînt de acord să mă aşezaţi pe fotoliul de Decan, tot aşa cum spaniolii l-au pus pe Cid, îmbălsămat, în şaua calului, pentru a-i mai speria o dată pe mauri.“ Acum, poate că vă întrebaţi, justificat, de ce ar fi vrut lumea atît de mult ca Nicu (numele, să spunem, vechiului meu prieten şi coleg) să le fie şef? Este el cu adevărat un personaj strivitor de charismatic, un potenţial lider epocal? N-aş merge pînă acolo. Nicu rămîne un ins, în aparenţă, banal, cu un comportament public, observam mai devreme, mai degrabă auster. Totuşi, se ştie, oamenii s-au cam săturat, inclusiv în Universitate, de marile „profiluri“ de conducători, preferînd indivizii serioşi, cu garanţia eticii profesionale la vedere. Or, aici Nicu era imbatabil. Trăia doar pentru muncă şi nimeni nu-l ştia să fi făcut vreun compromis în viaţa sa. Nici roboţii japonezi nu ar fi reuşit să-l învingă la precizie şi intransigenţă.

De aceea, ani la rînd, în preajma alegerilor, amicul meu devenea parcă mai ursuz şi mai izolat ca oricînd. Se strecura ca o potîrniche pe culoarele facultăţilor, căutînd drumurile cele mai scurte spre amfiteatre ori biblioteci. Dacă un nefericit de coleg, altfel bine intenţionat şi afabil, zărindu-l, îl acosta cu întrebarea neinspirată – „Nicule, tu nu vrei să candidezi, mă, anul ăsta, că ar fi nevoie de cineva integru, zău aşa, bătrîne?“ –, se trezea cu un Nicu malefic, arucîndu-i priviri ucigaşe, în timp ce se îndepărta, tăcut şi grăbit, cu degetul mijlociu de la mîna dreaptă ridicat, obscen, în sus, după regulile comunicării gestuale dintre şoferi, în traficul aglomerat. Interlocutorul stătea năucit, minute bune, în mijlocul coridorului, după care pleca abătut, gîndindu-se, convins, la faptul că activitatea didactică trebuie neapărat consiliată psihologic şi că tatăl lui, ţăran pozitiv, avusese dreptate cînd, în tinereţe, după ce ajunsese student la Iaşi, îi spusese cu o anume mîhnire: „Băi, băiete, să nu uiţi niciodată că mai bine-i să fii măgar sănătos decît savant ofticos!“. Înţelept moşul, orice s-ar zice. Problema e că episoadele de acest tip au devenit numeroase şi tot mai multă lume începuse să-l evite pe Nicu. Îşi repetau cu toţii zicala cu savantul ofticos şi îl lăsau, liniştit, în fobia lui faţă de administraţie. Pentru ei, omul nostru se încadra perfect în tipologia geniului neînţeles, a cărui singură misiune pămîntească trebuia să fie inegalabilul opus magnum. Se consolaseră cu ideea că nimeni nu este de neînlocuit şi că, la urma urmelor, în România de azi, chiar şi un Cid împăiat, pe scaunul de Decan, nu ar fi ceva complet improbabil.

Şi, totuşi, un lucru de neimaginat s-a întîmplat în ultimii trei ani şi, prin urmare, întîlnindu-l pe Nicu, m-am oprit în faţa lui cu o expresie, sînt convins, plină de stupoare. Candidase, în ultimele alegeri, la absolut toate funcţiile de conducere, disponibile în procesul electoral. Eşuase lamentabil, primind numai un vot – al lui însuşi. Se pare că unii nu putuseră trece peste degetele arătate, cu generozitate, de Nicu, de-a lungul timpului, prin diverse colţuri ale venerabilei noastre instituţii, iar alţii nu mai erau convinşi că ostilul savant ar putea fi o opţiune (şi) în leadership. Aşa că l-au respins ei de data aceasta, cu aceeaşi înverşunare cu care îi refuzase şi el, la rîndul său, în trecut. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat direct, asumîndu-mi, cu bărbăţie, eventualitatea unui deget proptit, cu insolenţă, în ochi: „Nicule, omule, ce-ai păţit de-ai candidat, mai abitir ca Geoană, la toate funcţiile posibile şi imposibile?“. Spre surprinderea mea, Nicu s-a oprit docil şi a răspuns cu tristeţe: „Bătrîne, am văzut un documentar pe Discovery care mi-a produs o epifanie teribilă. Întreaga mea concepţie existenţială s-a schimbat atunci brutal. Ascultă şi tu. Nişte gheparzi au fost părăsiţi de felina-mamă la maturitate. Crescuseră şi era timpul să devină independenţi. În primele zile, comportamentul lor a fost sfîşietor. Plîngeau precum puii abandonaţi (deşi ajunseseră ditamai fiarele) şi au căzut aproape în inaniţie. Apoi, au încercat să vîneze. Nimic, habar n-aveau să pună jos o antilopă gnu. Într-o zi, ceva îngrozitor s-a petrecut.“

Am continuat să ascult cu răsuflarea tăiată: „A apărut o herghelie de zebre, iar gheparzii au atacat disperat. Văzîndu-i, zebrele au intrat într-o panică de nedescris, se călcau în picioare, mugeau infernal. În condiţii normale, ar fi fost victime sigure pentru orice felină, fie ea şi muribundă. Ăştia, nimic. Alergau ca proştii, fără să apuce ceva. Deodată, zebrele s-au oprit. Îşi dăduseră seama că, în ciuda aparenţelor, aveau de-a face, psihologic, cu pui, şi nu cu gheparzi adevăraţi. Am asistat la un tablou deplorabil. Trei gheparzi vînjoşi, cu limbile ieşite de un cot afară, erau priviţi sfidător, de-a dreptul ironic, de o gaşcă obraznică de zebre. Bătrîne, eu sînt gheparzii ăia. Toată viaţa mea am fost. Am gîndit ca un ghepard, am creat ca un ghepard şi am fost aşteptat să mă manifest, în sfîrşit, ca un ghepard. Treptat însă, văzîndu-mă că alerg nătîng, fără să înhaţ vreo beregată, zebrele au început să mă dispreţuiască. Mi-a ajuns cuţitul la os. M-am săturat de zebrele sfidătoare din catedră, din secretariate şi contabilităţi, din decanate şi facultăţi, din amfiteatre şi casierii. Vreau să fiu tratat ca un ghepard, vreau să apuc grumazul cabalin ca un ghepard, e dreptul meu natural, e menirea mea… Uite, par exemple, o vezi pe domnişorica asta? I-am condus şi licenţa, şi dizertaţia, iar acum trece indiferentă pe lîngă mine, cu aer de zebră blazată. Aşa mă privesc toţi. Zebre pe stradă, zebre la şcoală, zebre pe creierul meu. Zebre pretutindeni. Sarcastice, superioare, răutăcioase, arogante, ticăloase, duplicitare, mizerabile, ipocrite zebre. Trebuie să înşfac una cu orice preţ“, urlă Nicu, mişcîndu-se iute, ca sub furnicătura unui frison.

M-am retras doi paşi, complet bulversat. Fără să raţionez prea mult, am mîrîit uşor, dezvelindu-mi colţii cu solidaritate ghepărdească. Numai zebră sfidătoare n-aş fi vrut să par în acel moment. ”

Sursa

Din acelasi numar, va recomand si articolul scris de Mircea VASILESCU, Capatul celalat al tunelului.

Sunt doua articole care, la prima vedere, pare ca nu au nicio legatura. Eu, insa, vad una foarte mare. Citire placuta!

Momente

Iunie 14, 2010

Viata nu se masoara in numarul respiratiilor, ci in momente care ne iau respiratia.

1. Lumea suferă foarte mult, dar nu din cauza violenţei oamenilor rai, ci  din cauza tăcerii oamenilor buni.

2. Nu fi apropiat numai de cineva care te face fericit, fii apropiat de cineva care nu este fericit fara tine.

3.  Nu te grabi, bucura-te de viata. Altfel, vei pierde nu doar peisajul cand te grabesti dar si ideea tintei anterioare si motivul.

4. Păsările care trăiesc pe  un lac vor zbura mai departe atunci când acesta va seca . Insa o floare de lotus va creste si va muri odata cu lacul. Descopera-ti la timp păsările din viata.

5. Nu va pot spune daca lucrurile vor fi mai bune daca ne vom schimba, insa va pot spune ca, daca vrem sa fie mai bine, trebuie sa facem o schimbare.

O viata impreuna

Martie 30, 2010

Nu e nici Creanga. Nici Preda sau Sadoveanu. Ori, cel putin eu, nu i-am gasit. Mi-am gasit insa amintirile copilariei petrecute intr-un sat de olteni, pe undeva pe langa Filiasi. Am gasit povestile bunicului meu despre perioada interbelica, in care el, in ochii mei, devenea un supererou, demn de admirat. I-am gasit pe cei alaturi de care mi-am petrecut vacantele. I-am gasit pe oltenii mei dragi, pusi pe sotii si muncitori din zorii zilei pana-n creierii noptilor, pentru o bucata de paine. „O viata impreuna” m-a facut sa devin victima propriilor mele amintiri si trairi.
Nea Costache jongleaza cu amintiri, cu sentimente prafuite in realitatea cotidiana dar profunde si simple pentru aceea perioada, creeandu-ti, prin firul actiunii si al limbajului, o lunga serie de imagini mentale, ce altfel le-ai aduna intr-o viata de om, intr-un mod geometric descriptiv al vietii. Al vietii vazute prin prisma unui androgin compus din Nicolae si Rusanda.
As putea sa va zic mai multe dar, daca v-a atras atentia asupra cartii acest text,  nu ramane atunci decat sa intrati pe blogul lui Nea Costache si s-o comandati.
Ma retrag deocamdata, inca am in cap povestile bunicului.
Multumesc Nea Costache!

Aripa de inger

Iulie 20, 2009

Alexia

Lucretius spunea ca fiecare dintre noi e un inger. Un inger cu o singura aripa. Un inger ce ar putea zbura doar atunci cand imbratiseaza pe un altul. Iar azi apelez la aripile fiecaruia dintre noi, tuturor celor ce arunca un ochi pe acest blog si isi pot da- daca nu aripa, macar o pana – pentru a ajuta un alt inger.
P e acest inger o cheama Alexia Toma. Un ingeras de peste 4 anisori, prietenoasa, spontana, omunicativa, ambitioasa, intelegatoare, inteligenta, vesela si foarte cuminte. Ii place la gradinita sa se joace cu copiii, ii place sa deseneze, sa picteze, sa asculte muzica si sa danseze, ii plac florile si animalele si, mai ales, ii plac plimbarile cu Bunu pe dealuri.
Problemele Alexiei au inceput la varsta de 8 luni. Desi analizele i-au iesit mereu bune, greutatea ii era mult mai mica decat cea corespunzatoare varstei. A fost consultata de mai multi medici, iar la 1 an si 3 luni este internata in Spitalul Grigore Alexandrescu – sectia de Gastroenterologie si alimentata pe sonda nazogastrica. I s-au facut toate analizele, de sange, de digestie si negasindu-se clinic nimic deosebit, i s-a pus diagnosticul de anorexie psihogena. Au omis insa o investigatie, inclusa in procedura de investigatii pentru anorexie, cea imagistica: CT (computerul tomograf) sau RMN-ul, care ar fi impiedicat ca Alex sa ajunga in situatia de acum.
La 2 ani n-avea nici 7 kg. Apoi a inceput sa ia in greutate. Incet, dar inceputul era imbucurator pentru parinti. Multi doctori au vazut-o de atunci, dar niciunul nu s-a gandit la asa ceva.  Semne neurologice nu a avut, era isteata, chiar dezghetata, deci n-a dat nimanui de banuit. La 4 ani avea 11 kg. Era putin pentru varsta ei, foarte putin, dar copilul era energic, prezent.

Primele simtome vizibile ale suferintei cerebrale au aparut la sfarsitul lunii aprile. Au fost 3 episoade de vorbire putin greoaie, la trezirea din somn, ce s-au succedat la intervale scurte de timp. Apoi a inceput calvarul. In fiecare zi parca mai aparea ceva. Nu mai avea stabilitate pe picioare, se impiedica des, incepuse sa-i fie frica sa se urce si sa se dea pe tobogan, ii era teama sa coboare singura treptele si-mi arata ca o doare osul de la bazin si genunchiul.
Mama fetitei povesteste: „Am fost la medicul de familie, am fost la neurologul de la policlinica, toti ziceau ca e prea slaba (ajunsese la 10 kg) si ca din cauza asta nu se mai tine pe picioare.
Ziua in care ne-am hotarat sa mergem la Spitalul Obregia a fost ziua in care Alex, sculata din somn, nu si-a mai controlat piciorul stang, de parca n-ar mai fi fost al ei… Neurologul, aceeasi poveste. E slaba, musculatura s-a atrofiat si nu-i mai sustine greutatea… Ne-a indicat sa mergem la Budimex sa-i puna niste perfuzii, s-o revigoreze.
Au inceput cu analizele, erau convinsi ca anorexia ei are la baza ceva psihic. Au spus totusi ca trebuie sa facem si un CT pentru ca intra in protocolul pentru anorexie….si-n ziua de 1 iunie ne-a cazut ceru-n cap. Nimeni nu se astepta ca tomograful sa arate o tumoare mare, fix in mijlocul capului.
Au fost draguti cu noi si s-au mobilizat cu totii pentru a pune lucrurile cap la cap si a vedea ce avem de facut.
In ziua de 03 iunie urma sa facem RMN-ul. Era pentru a doua oara cand am simtit ca ma prabusesc. Fetita mea are o tumoare de 5 cm localizata supraselar ce-i produce o hidrocefalie importanta si multiple metastaze pe coloana.
In data de 4 iunie se intervine chirurgical, i se monteaza un shunt si se preleveaza fragmente tumorale pentru examinare anatomopatologica.
Rezultatul este inspaimantator: Glioblastom (Gliom malign). Doctorii au spus ca mai are de trait intre 4-6 saptamani.
Suntem trimise la IOB pentru inceperea terapiei. Alex are doar 9 kg.
Doamna doctor ne sfatuieste sa dam o proba din fragmentul tumoral si la Victor Babes…Si de aici lucrurile se schimba, se iveste o sansa, o sansa venita parca de la Dumnezeu. Aceea ca fetita mea sa supravietuiasca. Diagnosticul se schimba: Astrocitom pilocitic. I se pune o sonda nazogastrica (singurul loc pe unde este hranita si acum) si in doua saptamani ajunge la 12 kg. Incepem tratamentul si ni se face prima cura de citostatice, pe care Alex o suporta bine. Insa starea ei neurologica, data de compresia tumorii, se inrautateste. De cand ne-am internat in Budimex nu s-a mai dat jos din pat. E atat de trista si de speriata de tot ce i se intampla, dar e atat de cuminte si accepta tot ceea ce medicii vin sa-i faca si asta pentru ca i-am spus ca are o bubita la cap si trebuie sa-i treaca. Cum poti sa-i explici unui copil de 4 ani chinul prin care trece? Sau cum poti sa-i justifici suferinta si stressul pe care i le-au provocat atatea analize si controale inutile pe care le-a facut timp de 4 ani? Acum nu mai vorbeste, se uita doar la noi si probabil ca ne vede mai greu deoarece campul ei vizual e limitat. Localizarea tumorii ii face pe medici sa ridice din umeri si sa o considere inoperabila. Nu au mai avut un astfel de caz, cu asa istoric, si-l considera dificil. Dar mana buna a unui neurochirurg, tratamentul ulterior si, in primul rand ajutorul lui Dumnezeu, in care-mi pun toata increderea, ar putea sa ne salveze de la moarte fetita.
Am trimis mesaje de ajutor la clinicile si spitalele de afara si, in cele din urma, am primit raspuns. Vor s-o opereze. Este a doua oara cand am simtit ca Cel de sus ne ajuta.
Tratamentul ei are mai multe faze. Operatie, radioterapie si din nou chimioterapie. E de durata si implica costuri mari, dat fiind si faptul ca ea, pe toata perioada tratamentului va fi internata.”

Cei ce vor sa ajute un inger, o pot face la:

_BRD Groupe Societe Generale_ *

**
*RON**: RO88BRDE445SV63205534450
EUR: RO84BRDE445SV63205614450
USD: RO31BRDE445SV63205704450*

*Cod SWIFT: BRDEROBU*

*BRD Groupe Societe Generale Sucursala Victoria, Calea Victoriei nr 224, Bl D5, sector 1, Bucuresti, Romania*

*sau*

**
*_ING Bank_ *

**
*RON: RO14INGB0000999901546063 *

*EUR: RO57INGB0000999901546065*

*Cod SWIFT al ING Bank N.V. Amsterdam, sucursala Bucuresti: INGBROBU*

* *

*Banca corespondenta pentru Eur – ING Bank N.V. Amsterdam *

pentru  Toma Alexia, titular Toma Andreea Ioana*.*