Proiectul

august 1, 2013

Trase cu sete aerul in plamani si inchise ochii, lasand caldura soarelui diminetii sa-I resfete cu razele fata. Zambetul care I se largise pe fata descria totala satisfactie de care era cuprins. Urma sa fie o zi memorabila!
Deschise ochii si mangaie cu privirea toata zona din fata casei. Se indrepta inspre statia de autobuz, cu pasi mici si apasati, privindu-I atent pe cei doi copii ai vecinilor ce asteptau si ei transportul catre scoala, si-si rase in sine, gandindu-se la uimirea ce le va provoca-o putin mai tarziu.
Urca in autobuz si-si ocupa locul favorit: al patrulea rand din spatele soferului, scaunul de la fereastra – castigat cu greu in fata unuia dintr-o clasa superioara (una din victoriile de care era mandru)-, ignorand complet jocul si tipetele celorlalti copii. Nici chiar prietenul cel mai bun nu reusi sa il scoata din starea de concentrare care il cuprinsese.

Nu si-a dat seama cand trecusera cele doua ore din programul scolar. Nu reusise sa fie atent la nimic, primise deja mustrare de la un profesor si era aproape sa fie dat afara de celalalt pentru ca raspunsese in doi peri. Inima incepuse sa ii bata cu putere si simtea cum il trec furnicaturi prin tot corpul.

………………………………………………………………………………………

Ii luase ceva timp pana sa gaseasca solutia pentru acest proiect. Li se spusese sa vina cu “ceva” care sa “aduca viata” la cursul despre Formare. Cel ce le spusese acest lucru, lui si colegilor sai de clasa, era transferat de curand la scoala. Punea mult pret, zicea stimatul profesor, pe “creativitate”. Revolutionar ca stil, prinsese de minune la mintile tinere. Asa cum, de altfel, toate ideile ce zburau prin clasa la cursul profesorului de Formare prinsesera radacini adanci in mintea lui.
Luase la rand destul de multe carti fata de cum imprumuta de obicei din biblioteca si se apucase de studiat din prima clipa. Numarul cartilor studiate descriau traseul maturizarii unei idei care incepuse sa se intinda pe toata suprafata creierului, cuprinzandu-i , incet, incet, cu totul, intreaga lui fiinta. “Asa voi face”, isi spuse in acel moment.
Incepuse sa caute toate elementele trebuincioase proiectului. Ar fi avut nevoie de ajutor dar trebuia sa o faca fara sa afle niciun cunoscut, deocamdata. “Cine stie ce ar fi putut sa iasa?!” Nu vroia sa implice pe nimeni, mai ales daca iesea prost. A cotroboit fiecare coltisor al comunitatii si a scormonit chiar si la vecinii indepartati. Nu s-a lasat pana nu a strans tot ceea ce ii trebuia.
Apoi, nu ii mai ramasese decat asamblarea. Ii luase aproape 6 zile intregi, obositoare, dar, pana la urma, ii reusise.

………………………………………………………………………………………

In fata tuturor colegilor adunati in jurul proiectului , ce tocmai fusese dezvelit, se arata un acvariu plin de o substanta cetoasa ce sustinea mii de bile si forme stralucitoare, care de care mai diverse si speciale prin colorit si textura. Nu intelegeau ce este sau cum se formeaza dar ii atragea ca un magnet. Dupa cateva clipe de uimire totala, profesorul indrazni sa-l intrebe:
– Yahve, ce este acesta? Cum l-ai numit?
– Universul, domnule profesor!

Proiectul


Pe vremea cand sambata se mergea la scoala iar sprinturile copiilor la sfarsitul orelor spre casa, pentru a prinde cele 5 minute de desene animate din emisiunea lui Tudor Vornicu, l-ar fi facut pe Usain Bolt sa planga in pumni de ciuda si sa-l faca sa-si ceara direct pensionarea, pe vremea caramelelor cu gustul raiului de care iti vorbeau bunicii si unde trebuia sa dovedesti ca meriti sa intri prin puterea maxilarelor si rabdare, se intampla ca, intr-o luni de dimineata galesa cu ganduri de pierzanie si temperaturi ridicate ca sangele ce le curgea prin vene, sa fie control al lungimii parului baietilor din clasa a V-a F.
Daca cineva ar fi verificat gandurilor acestora, ca-n acel filml cu Mel Gibson, la ora 9.15, iar acel personaj ar fi fost chiar “tovarasa” profesoara de matematica, ce o apucase, dintr-un impuls total necunoscut acestor minti tinere, desi majoritatea fetelor din clasa aratau la aceea binecuvantata ora de parca iesisera din mana lui Ioan Botezatorul, ar fi aflat ca tragerea pe roata a lui Horea,Closca si a lui Crisan -eveniment despre care toata clasa invatase cu o ora inainte- ar fi fost doar un sejur de 5 stele, cu all inclusive, fata de ceea ce i-ar fi pregatit “haimanalele fara pic de minte in creier”. Numai schemele si aparatele de tortura care le inventau in acel moment ar fi fost o dovada, mai mult decat indubitabila, a existentei materiei cenusii .
Discursul dojenitor crestea in metafore si epitete demne de inalta si laudabila crestere de care dadusem dovada si ni se preconiza un viitor conform educatiei primite. Principalii vinovati pentru implementarea campaniei de ajutorare si strangere a fondului necesar de a pune pe picioare excelenta idee de a racori toate fetele care se plangeau de caldura dar care nu au vrut sa chiuleasca pentru a merge la strand, ramasesera in picioare. Toti ceilalti priveau detasati, cu gandul la pletele ce inca le mai aveau. (Ca sa fiu sincer, erau singurii tunsi corespunzator :D)
Cei trei muschetari, in numar de patru, printre care se numara si subsemnatul, ramasesera in picioare, parand a se cai pentru baia de “sange” creata In pauza dintre istorie si matematica. Ca fapt divers, 4 “elefanti” umpluti cu apa intr-un ritm bazat pe o formula matematica, aparanet fara noima, dar tinandu-se cont ca aveam un timp de 10 minute, aveau sa faca istorie.
– Uitati cate 10 lei de caciula. Pana la sfarsitul orei sa-mi veniti tunsi!
E tot ce am auzit si tot ceea ce conta. Am luat banii, iesind mai ploati decat toate fetele la un loc, si-am pornit pe urma sirului de apa, ce curgea linistit, pe scarile scolii.
Nu stiu cum ne-am trezit langa frizerie. Stateam toti la o masa, avand cate un CICO de jumatate de litru in fata, la vreo suta de metri de aceasta.
– Nu stiu ce vreti voi sa facem, spuse unul, dar eu nu am chef sa ma tund. Ce poate sa ne faca?
Intrebare care a pus pe jar mintile tinere incercand sa gaseasca solutii. Orice solutie, oricat de radicala, numai pletele trebuiau sa supravietuiasca. Nu va tin prea mult in detalii, dar, dupa o discutie scurta, de vreo ora, timp in care am mai ras si cate-o prajitura, ne-am hotarat, ca niste oameni maturi si responsabili ce eram sa pornim o revolutie. Nimeni nu ne-ar fi stat in cale. Si, pe deasupra va fi o revolutie sponsorizata.
Astfel, marii revolutionari ai clasei a V-a F, au incheiat sedinta de partid, decretand stare de urgenta nationala si proclamarea retragerii in cinematograful alaturat, pentru a se documenta asupra problemelor importante ce le aveau de rezolvat. Nu pot sa va explic starea de beatitudine ce ne cuprinsese, ce vise s-au facut in ziua aceea si cat de mult ne-am distrat pe banii profesoarei pana la sfarsitul timpului cand ar fi trebuit sa plecam de la scoala.
Am asteptat ultimul fluier si am zbughit-o in clasa pentru a ne lua ghiozdanele si ce mai aveam ramas, pentru a ne prezenta cu onoarea de revolutionar nepatata in fata parintilor. Drumul spre casa, printre toti ceilalti elevi, nu am facut decat sa imprastiem discursuri subversive, in care ne ceream drepturile de purta parul asa cum vrem noi si ceream razbunare pentru nedreptatea care ni se facuse.
Pana a ne baga in pat, datorita urletelor parintilor de pe la geamuri, in care ni se indicau modalitati de miscare spre casa cat mai rapide, la care se mai adaugau epitete mandre de cei mai mari razboinici – golan, haimana, pierde-vara etc. – zarurile fusesera aruncate. Ne retrasesem mandri in palatele noastre revolutionare stiind cat am crescut in ochii tuturor celor ce ne ascultasera. Nici nu stiau ce revolutie se pregatea a izbucni in scoala. Am adormit cu gandul la reconstructia intregului sistem de invatamant, la readucerea valorilor corecte si a justitiei care imparte dreptatea legata la ochi, nu chioara, si, binenteles,la felul in care voi fi privit de fetele din scoala.
…………………………………………………………………………………………………………………
M-am trezit cu zambetul pe buze. Visul fusese, cel putin, la inaltimea asteptarilor revolutionare. In vis, profesoare fusese tunsa cheala si lasata sa traiasca. Eram un revolutionar cu suflet mare!

Nici nu stiu cand am trecut peste micul-dejun pregatit de o mama revolutionara si m-am trezit in clasa, alaturi de bravii mei generali si armata noastra. Asteptam cu totii, frematand,inceputul orei de matematica.
Ce s-a intamplat in pauza dintre ore, nu va pot spune, pentru ca nu stiu. Eram prea ocupat a gandi cum voi infrunta dictatorul. Linistea care se lasase in clasa, in momentul intrarii acestuia, deghizat in profesoara de matematica, m-a facut sa ma trezesc, in picioare, din nou, alaturi de camarazii revolutionari.
– Observ ca aveti aceeasi lungime a pletelor. Ce s-a intamplat?, ne-a tunat si fulgerat profesoara.

Revolutia pierdea teren si numai musca survola locul bataliei istorice. Toate marile spirite care ne stateau alaturi acum 5 minute, in briza vantului, cu ochii darji si pumnul ridicat, se retrasesera strategic sub banci sau facand pe niznaii. In acelasi timp, toate motivele ce ne trecusera prin cap a le invoca la momentul potrivit, toate discursurile din lume, fusesera uitate.
– Am pierdut banii, a gasit imediat unul dintre generali o solutie. Ne-a fost rusine sa mai venim apoi, tovarasa profesoara!

Nu era cea mai buna solutie si nici nu era o fapta mandra de revolutionar, insa, la iesirea din scoala, cu alti cate 10 lei in mana, nu ne-a mai pasat. Ce insemnau, pana la urma 20 de lei, pentru noi, revolutionarii, care, acum, puteau sa-si faca de cap si sa puna stapanire pe un teritoriu cat mai verde si plin de libertati?! Parcul, aflat la cativa zeci de metri de scoala, fusese deja ocupat. Mingea unor pusti se tavalea sub picioarele noastre, iar strigatele acesteia de durere nu se puteau face auzite din cauza harmalaiei gurilor celor 14 pici de-a 4-a si-a celor 4 generali.
Pe la zece, cand ar fi trebuit sa ajungem tunsi, iarasi, in fata „Marii Adunari Nationale” organizata de tovarasa profesoara, inscriam un gol superb, mandru de laudat cu el in orice cadru respectabil al adunarilor marilor revolutionari. Pe la 11, cand tovarasa pusese serviciile secrete in actiune, sunandu-ne parintii, inca ne delectam cu trabucuri fine facute din guma tigareta, cumparate cu 2 lei, de la o tiganca din parc. Visurile noastre de revolutionari au continuat pe nori imaginari in sala cinematografului din zona, unde fratii nostri chinezi ne aratau ce inseamna sa te lupti cu o femeie. “Sora 13” ar fi trebuit sa ne dea de gandit la intoarcerea spre scoala. Dar cati revolutionari au fost atenti la micile detalii, mai ales daca cuprindeau numere presupuse a fi ghinioniste?! Revolutionarii nu sunt superstitiosi!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Pentru a nu-I face de ras pe cei 4 bravi revolutionari, din respect pentru acestia si familiile lor, voi trage cortina peste batalia avuta in cadrul scolii. Izvoarele istorice descriu razboiul ca pe un macel, revolutionarii fiind prinsi la inghesuiala, tradati de toti cei care trebuiau sa le fie alaturi si neputand face fata numarului prea mare de acoliti ai Dictatorului.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Din toata aceasta istorisire revolutionara, mi-a ramas in cap, pe langa semnele de pe piele si pedepsele avute, o chestie: ”Revolutiile tin atata timp cat vor cei mari!”.

Dar ne-am distrat atat de bine!!

Daca doriti sa revedeti…

ianuarie 15, 2013

1. Intalnirea

2. Opera

Povesti muritoare

iunie 22, 2010

A fost odata ca niciodata. Ca de nu ar fi, nu s-ar povesti. Cam asa incepeau povestile copilariei noastre. Povesti, in care, putini mai credem. Aspectele emotiei launtrice la descoperirea unei lumi, in care ne imaginam personaje de poveste inteligente, pline de compasiune si curajoase, au inceput sa se perimeze sau chiar au disparut cu totul. Multi nu mai credem ca zmeul sau vrajitoarea o sa moara. Din contra. Mai ales, cand vad zmei si vrajitoare ce o duc bine-merci, zilnic, in jurul lor.

Personajele bune au ajuns, astfel, cele vazute cu ochi rai in situatia de fata. Ceea ce, intr-o perspectiva psihanalitica, ar fi creat, in alte vremuri, virtuti terapeutice, ajutandu-ne sa ne confruntam temerile copilariei, in ziua de azi, povestile noastre pline de foarta multa sexualitate si conotatii falice, duc la angoase, frustrari si conflicte interioare cu sinele.

Mai multe detalii despre cum au ajuns povestile nemuritoare sa fie muritoare le gasiti la Dina Goldstein.

Pentru cei care mai spera sau mai cred, le recomand urmatoarea piesa:

Undeva..

noiembrie 18, 2009

Undeva, pe o colina, un violonist solitar isi trimite, in departare, sunetele sufletului. Glasul viorii suna a gafaiala furioasa, neinteligibila, un galgait prelung si jalnic, a sufocare. Sunt sentimente  puse pe un  portativ facut a-ti inchide sufletul in tine si a nu-l mai lasa sa iasa niciodata. Coardele viorii ma cuceresc si-mi las simturile sa se piarda pe valurile muzicii. Abund auditiv, pana dincolo de satietate, de insemnarile calatoriei violonistului.

Cu fiecare nota ce se revarsa, aflu cand a iubit, pe cine, de cate ori si de ce nu mai iubeste. Ma simt un voyerist al vietii lui puse pe note.
Arcusul incepe sa iubeasca corzile, intr-un ritm alert, ca si cum doua trupuri s-ar contopi si s-ar transforma intr-un androgin perfect si totusi plin de defecte. Muzica face legatura intre melancolie si imaginatie,cantandu-mi filosofic despre faptul ca melancolia este un privilegiu si nu un necaz, o virtute si nu un defect, o binecuvîntare si nu un blestem.
Violonistul omogenizeaza, sub bagheta de alchimist al notelor, sentimente ce-mi pun culoare in mine,  ridicandu-ma, prin asociationism tematic, la nivel de stare poetica, intercalandu-ma printre crampeiele muzicale ale vietii sale. Ma regasesc ca element reprezentativ complementer al anumitor note, ce strapung noaptea. Traiesc un exercitiu ludic si artisitic, unde amintirile si sentimentele traite detin prioritate. Si canta…transformand cotidianul meu si-al lui intr-un experiment artistic. Ma misc printre evenimentele vietii mele odata cu
notele vioarei, lucrurile mici gasindu-si un sens mare, trairile simple relevand o muzica secreta, subtila si angelica în sonoritate.
„Canta mai tare!”, ii strig in gand. Si canta…iar eu, ajung sa ma pierd…undeva.

Pescarul

septembrie 29, 2009

Ne nastem pescari. Din momentul in care am iesit in lume avem in maini o undita. Ne pregatim sa prindem Pestele cel mare.
Indiferent de modelul de undita avut in mana, nada trebuie facuta personal. Nu ai de unde sti compozitia perfecta a nadei. O inveti sa o faci de-a lungul vietii. Pestele difera ca dimensiuni si cerinte de la o persoana la alta: unii vor bibani, altii stiuca, somn si chiar vreun Moby Dick.
Stam concentrati pe malul raului vietii noastre cu undita in mana si asteptam sa se prinda acel peste. De la aceasta categorie de pescari nu o sa auzi povesti fantastice cu pesti, decat in momentul in care prind Pestele. De-abia atunci, povestea capata dimensiuni.
Tu, cititorule, ce peste astepti sau ai prins, si care iti sunt dimensiunile povestii capturarii?

PS: Pentru a va face o mai buna ideea asupra cerintelor, va recomand o poezie de film: BIG FISH.

Mahalale

ianuarie 19, 2009

Sufletul a avut intotdeauna o imagine ambigua plasata intre evlavie si sminteala, imagine pe care nu ne-am straduit in nici un fel s-o schimbam, complacandu-ne in letargie si bazindu-ne, de fapt, pe necesitatea umana de a crede in ceva. Ajungem astfel sa ne transformam sufletul intr-o mahala plina de orbi, cersetori, ciungi, tate,hoti, negustori si multe alte personaje specifice acesteia.

Mahalaua sufletelor noastre este plina de cersetori de intelegerea si sentimentele celor din jur. Majoritatea cersetorilor din noi sunt orbi cu voci dogite, ce nu se adapteaza usor situatiilor de comunicare. Fiecare din noi avem mutatii semnificative, pentru a parea mai umili sau mai infricosatori in fata celorlalti si, totodata, folosim strategii discursive, insa intindem mana sau batem la geamul cochiliei lor, folosind de foarte multe ori, un limbaj sarac, stereotip, incremenit si lipsit de culoare ori de amprenta personala.

Dorinta obtinerii cu orice pret – si cu mijloace facile – a unui succes si a unei iesiri din mahala, duce la o transpunere gresita a ideii de libertate sufleteasca. Devenim negutatori /hoti de suflete ce incalca normele de bun simt al consumatorului, instaurand si mai mult o confuzia generala.

In masura in care creste ingrijorator populatia mahalalei sufletesti, in realitate devenim niste tate ce abunda in exprimari confuze, ilogice si aberante, iar, pe masura ce creste alarmant pulsul si dorinta de a iesi in evidenta, cultivam un limbaj vulgar, indecent, erotico-aluziv, ce vadesc carentele extreme de grave in pregatire lingvistica proprie de a ne dezvalui cu adevarat in fata celui de langa noi.

Necontrolate, repetate, toate aceste “fapte cotidiene ale mahalalei” se umfla cu fiecare zi ce trece, se infiltreaza in mintile celor din jur si, in principal, in tine, se plimba pe ulita, inconjoară mahalaua, transformandu-se intr-un hidos “conte” de mahala ce-ti va conduce comunitatea.

In fine, ca sa nu cad prea tare in patetic tocmai în fata sarcasmelor propriei mele mahalale, inchei cu intrebarea: de gatul sufletului vostru ce carton atarna?

PS: Va recomand sa vedeti filmul Slumdog Millionaire.

Text de weekend

ianuarie 26, 2008

 sea

Mihai DOBRE
Substrata

Nu îmi aduc aminte exact, dar cred că sînt pe mare de vreo cîteva săptămîni. Nu am văzut nici un petec de pămînt de cînd am părăsit portul. Plutesc în derivă pe un ocean de lacrimi fericite, colorate în albastru, care mă poartă uşor, geometric… Mă las descurajat pe umerii lor, fără să schiţez nici un gest de împotrivire, ca şi cum aş şti cu siguranţă unde am să ajung. Poate am să mă lovesc, purtat de curenţi, de un colţ de insulă foarte gol, cu o plajă tăcută la reflux, unde mă va aştepta cuminte cuvîntul AJUTOR desenat pe nisip de o mînă grăbită şi tremurîndă. O să fiu lăsat acolo, pe pămîntul umed, aşteptînd să fiu chemat deoparte. Rănile de pe buze o să se cangreneze, limba încleştată şi îmbîcsită de sare se va lipi de cerul gurii, iar mîinile uscate de vînt şi de soare mă vor convinge că am atins în sfîrşit uscatul. Cu ultimele sforţări mă voi arunca în desişul pădurii tropicale şi voi încerca să mă odihnesc aiurea, la umbra celorlalţi naufragiaţi, naturalizaţi acolo. Nici nu ştiu cînd o să treacă timpul şi nici n-o să-mi pese. Răspunsurile la toate întrebările mele de-acolo se află aici. Pentru că urmează să mă trezesc şi să înaintez adînc în burta insulei pînă la rătăcire. Am să aud din cînd în cînd, în spatele meu, cîte un foşnet defrunză căzută sau cîte un şuier de pasăre ce nu migrează niciodată. O să-mi dau seama de ce o linişte grea atîrnă deasupra insulei: toate vietăţile îşi ţin răsuflarea să urmărească pe ascuns cum trec eu. Amintirile mele nu vor mai exista, le voi arunca în temniţa din mine şi le voi încuia cu un lacăt fără cheiţă. Atunci, şi numai atunci, o să-mi aud doar paşii leneşi pe pămîntul bătătorit şi trupu-mi revoltat de efort. Şi totuşi ceva mă va atrage înspre nord. Ceva îmi va spune că urmează să aud o melodie, două, trei venite de nicăieri… Ca şi cum s-ar fi născut acolo, în insula pustie, numai pentru a le descoperi eu. Cineva de departe îmi va şopti că melodiile se vor numi „Hyperborea”, „Antennaria” şi „Uva-Ursi”, iar aceste triste melodii mă vor face să mă simt asfalt încins sub stropii veseli ai ploii de vară. Şi abia atunci voi realiza că viitorul meu va fi o amintire frumoasă…

(Dilema veche – nr.108 – 17 februarie 2006)

Povesti zen primite in dar(11)

septembrie 27, 2007

Invata sa fii tacut

tacere

Elevii de la scoala Tendai obisnuiau sa studieze meditatia. Una dintre incercari a fost sa stea timp de sapte zile in tacere. Patru dintre ei, fiind mai apropiati, si-au promis sa se observe pe timpul meditatiei.

In prima zi, nu se auzea decat sunetul naturii. Meditatia parea ca incepuse bine dar, in momentul in care a venit noaptea si una dintre lampile cu ulei incepuse sa sfaraie, unul dintre cei patru prieteni a strigat la unul din servitorii scolii: „Fixeaza lampa!”

Al doilea prieten, surprins de faptul ca l-a auzit vorbind, a reactionat: „Nu trebuia sa scoatem niciun cuvant!”

„Sunteti doi prosti. De ce a-ti deschis gura?”, a intrebat al treilea?

„Si asa, am ramas singurul care nu a vorbit”, a conchis al patrulea elev.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Poveste cu sita

 mare

Se spune ca era odata un mare calugar ZEN care plecase din manastirea sa pentru a-si raspandi invatatura cat mai departe si la cat mai multi oameni. Era pe drumurile Japoniei de ceva vreme si in fiecare zi cauta discipoli de dimineata si pana seara. Pentru a putea deveni discipol orice candidat trebuia sa treaca o proba. Proba nu era nici grea nici usoara, era una aparent imposibila, de aceea dupa atatea luni de la parasirea manastirii el nu gasise nici macar un suflet care sa se dovedeasca in stare sa treaca proba.

 

Intr-o zi ajunse calugarul la un sat de la malul marii (nu ca ar fi greu ca in Japonia sa gasesti un sat la malul marii…). Satenii stiau de venirea calugarului, si il asteptau cu nerabdare. Calugarul intra in sat si ii invita pe toti cei care doreau sa ii devina discipoli sa il insoteasca pana la malul marii pentru a afla care este proba pe care trebuie sa o treaca.

 

Venira tineri si mai in varsta, ba chiar si vreo doi batranei dornici sa invete cu calugarul cel vestit. Calugarul le multumi pentru ca au venit si apoi zise:

 

-Vedeti sita aceasta, precis ca aveti si voi pe la casele voastre asa ceva. Ei bine, pana maine la apusul soarelui va trebui sa umpleti o sita cu apa daca vreti sa deveniti discipolii mei si sa ma insotiti prin lume. Va astept maine la apus! Si zicand acestea calugarul ii lasa cu mintile muncite de ganduri…si cu inimile indoite.

 

Satenii se dusera degraba pe la casele lor si cautara cate o sita. Unii incercara sa astupa gaurile sitei cu boabe de orez, sau cu boabe de mustar, altii incercara sa le astupe cu ceara, sau cu bete, pietricele sau chiar cu aschii de os, dar deindata ce puneau apa in site…apa inlatura orice obstacol si se scurgea nestingherita pe pamant. Multi au aflat atunci  gustul disperarii…

 

La apusul soarelui se adunara cu totii pe malul marii, iar calugarul vazu in ochii lor, infrangerea si simti in inimile lor tristetea…Intreba totusi:

 

-Ei, dragii mei ati reusit sa umpleti o sita cu apa?

 

Nu se auzi nici o vorba pret de cateva minute, doar niste oftaturi adanci! Cand calugarul era gata-gata sa plece spre un alt sat, auzi un glas timid de femeie!

 

-Imi dati si mie voie sa incerc?

 

Satenii mai ca nu se prapadira de ras! Era o fetiscana abia trecuta de copilarie ce putea ea sa stie?

 

Calugarul ii dadu fetei o sita fara vreun alt cuvant. Fata lua sita, se apropie de mare si cu un gest simplu, dar larg, o arunca in apa cat putu de departe.

 

Rasul muri pe buzele satenilor lasand locul unor murmure de uimire, admiratie si mai ales, invidie. Fata reusise sa umple sita cu apa! Calugarul avea in sfarsit un discipol demn sa il urmeze!

 

E atat de simplu totul, atunci cand nu iti lasi mintea prinsa in capcana gandirii duale…Solutiile la problemele cele mai grele sunt totdeauna cele mai simple si mai la indemana!

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..