Povestea vietii mele
septembrie 16, 2007
povestea vietii mele
a inceput intr-o zi de maine
sub un dus de sentimente
exprimate in umbrele literelor
si se va sfarsi ieri
intr-un amalgam de vorbe
adunate la gura scurgerii
timpului.
………………………………………………………………………………………………………………………………
Monoloage 
septembrie 16, 2007 la 1:00 pm
Ai amestecat atat de frumos viitorul cu trecutul, inversandu-le, ca si cand existenta ta s-ar vedea dintr-o perspectiva cosmica, sau cu un fel de ochean intors .
Dar este in text si un fior de tristete, ca o lacrima care curge pe obraz, exact ca in poza!
septembrie 17, 2007 la 8:15 am
Povestea care incepe mereu maine, e o poveste proiectata in speranta si imaginar, care lungeste asteptarea si se incapataneaza sa ramana suspendata in faza de proiect. „…un dus de sentimente exprimate in umbra literelor” Poveste care se iroseste cu fiecare ieri al neimplinirii, atunci cand „la gura scurgerii timpului” se strang doar cuvinte. Totul se petrece intr-un azi, intr-o continua oscilatie intre irosirea cuvintelor de ieri si posibilul inceput de maine. Irosire, neimplinire..
septembrie 17, 2007 la 8:18 am
Si azi unde a ramas? E doar momentul pe care-l traiesti … dar parca nici nu se mai vede asa prins intre un ieri aflat in umbra si un maine coplesit de vorbe.
septembrie 17, 2007 la 8:58 am
Shhhh, m-am ascuns aici la umbra….sa nu ma vada Thelma. Sau oamenii astia ce ma ssssimt 😛
septembrie 17, 2007 la 9:22 am
@maria mc. si, cumva ai dreptate…
@cristia si ambra e si azi-ul acolo….
@colturi have fun!
septembrie 17, 2007 la 10:52 am
Pai este si azi-ul, l-am surprins, dar mereu intre ieri-ul ce pune punct unei sperante, si profilarea noii sperante pentru maine. Maine care la randu lui se va transforma intr-un ieri, s.a.m.d. 😉
septembrie 17, 2007 la 7:23 pm
„Acolo sub pamant,
nu e nevoie de umbre
e imperiul umbrelor.
Lasa, asadar, umbrele
arborilor ce cresc pe pamant
si coloanelor vii
ale fantanilor tasnitoare.
In definitiv, viu
este ceea ce va aduce vietii lumina
si puterea de a produce umbra”
septembrie 18, 2007 la 8:13 am
Doi hoti la drumul mare ne lasa fara energia de care are nevoie clipa prezenta pentru a ne trai pe deplin. Unul este trecutul si cortegiul sau de fantome care stiu sa ne strice si somnul si veghea. Altul este viitorul plin de himere care ne transforma fiecare respiratie intr-un „trebuie” imperativ si sufocant. Unde suntem noi in ecuatia asta? Ce mai ramane din noi? Cata energie mai ramane pentru lucrurile care conteaza cu addevarat?
Povestile noastre incep intr-un timp fara timp, eliberat de trecere prin netrecere, in timpul in care Dumnezeu si-a tras sufletul si ne-a dat noua Suflare de viata. Asta nu s-a intamplat ieri, azi sau maine, ci odata pentru totdeauna intr-un moment de perfectiune cosmica ce merita celebrat o viata si inca una si inca una…
Povestile noastre nu se termina pentru ca Dumnezeu nu lasa nimic neterminat. El desavarseste sufletul facandu-l sa oglindeasca toata creatia, il scoate din timp si din spatiu insamantandu-l in pamantul vesniciei.
Lacrima de bucurie sau nebucurie ne este data pentru a simti fragezimea de petala a fiintei pe are sufletul asta a primit-o in paza…Nu suntem lacrimi dupa cum nu suntem doar suflet. Mereu intregul este mai mult decat suma partilor…ASTA E MIRACOLUL cel mai usor trait.
Cautam Jumatatea cand de fapt INTREGUL din NOI cere intregirea prin alt IINTREG…
Cautam Viitorul cand Prezentul este tot ce avem cu bune si inca-nu-bune
Cautam sa avem ceea ce nu suntem si nu vom fi niciodata…
Cautam elocventa cuvintelor cand avem puterea GANDULUI…
Ne credem rataciti cand ne-am gasit atat de frumos unii pe altii!
vorbe….
Oare ce spune timpul despre noi cei care il nastem din frica de viata?
septembrie 18, 2007 la 9:59 am
sunt undeva intre trecut si viitor
traiesc prezentul dar nu ca pe o ultima clipa
respir pentru a traii maine
….
coltule, te-am vazut
mono, o zi buna si linistita, iar pentru azi iti multumesc din suflet
😉